„O noua ordine mondiala… nu poate face abstractie de o „Mare Europa” de la Atlantic la Vladivostok”
(Serghei Lavrov si Franco Frattini)
Uniunea Europeana isi modifica, treptat, profilul. Tratatul de la Lisabona este semnat de toate cele 27 de state membre, iar Comisia Europeana isi intensifica eforturile pentru ca textul sa poata intra in vigoare la 1 decembrie. Documentul – care va afecta, fara indoiala, „politica externa” a Bruxellesului, inclusiv pe dimensiunea rasariteana – nu poate fi ignorat de Chisinau.
Cand vreau sa vorbesc cu Europa, la cine sun?
A ramas celebra dubitatia formulata de americanul Henry Kissinger: „Cand vreau sa vorbesc cu Europa, la cine sun?”. Tratatul de la Lisabona este si o tentativa de a da acest raspuns, prin crearea functiilor de Presedinte al Consiliului European (neoficial, presedinte al UE) si de Inalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate (neoficial, Ministrul de Externe al UE). Cum vor functiona in realitate aceste institutii, urmeaza sa vedem. Si, mai ales, cine le va conduce. Dintre cele doua pozitii, ultima este, indiscutabil, cea mai importanta.
Viitorul „ministru de Externe” va fi vicepresedinte al Comisiei Europene si va avea la dispozitie un masiv costisitor – Serviciul pentru actiune externa, cu 3500 de diplomati! – cu care va gestiona politica externa a UE, in numele Consiliului European. Pozitia are un potential enorm, depinde cine si cum o va folosi. Este insa evident ca apare astfel o noua structura birocratica, ce risca sa se autonomizeze fata de Comisie. Nu putine voci avertizeza ca aceasta va permite Berlinului si Parisului (flancati de parteneri din „vechea Europa”) sa orienteze politica externa a UE pe o directie favorabila lor. Iar Estul nu este o preocupare predilecta a celor doua capitale, cu atat mai putin o politica rasariteana care, in numele „vecinatatii europene”, sa intre in divergenta cu Moscova.
Se schimba mecanismul de decizie
Tratatul de la Lisabona genereaza schimbari consistente la nivelul deciziei din UE. Votul cu majoritate calificata devine regula generala in Consiliu. De acum incolo, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe optiunea a cel putin 55% dintre statele UE, in care locuiesc cel putin 65% din populatia Europei. Asta sporeste evident ponderea „vechii Europe” (in special axa Franta-Germania-Italia) in detrimentul „noii Europe” (statele rasaritene). Germania, de pilda, va spori ca influenta: avand 82 milioane de locuitori, procentul ei de vot creste de la 8,4% la 17,2%.
E adevarat, totusi, ca actuala procedura de vot, din Tratatul de la Nisa, prin care deciziile se iau cu majoritate de voturi, va mai fi utilizata pana in 2014, dupa care va urma o perioada de tranzitie pana in 2017, interval in care statele membre vor mai putea cere formula de decizie unanima. Dar un lucru este cert: in momentul in care se va pune, realist, problema integrarii in UE a unui stat precum R. Moldova, ponderea decizionala la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” intr-o proportie incomparabil mai mare decat acum.
Acomodarea interna
La „oboseala extinderii”, prezenta in acest moment la Bruxelles, se va adauga, dupa adoptarea Tratatului, nevoia de reacomodare interna din UE. Asta inseamna, pe de-o parte, acordul fin intre interesele vechilor lideri ai UE – liderii guvernamentali si Comisia Europeana – si noile realitati. Marile puteri europene, inainte de toate, vor trebui sa-si gaseasca noile „locatii” in institutiile noi aparute si sa aleaga liderii care sa-i reprezinte si care, probabil, vor trebui sa fie suficient de slabi incat sa ii poata accepta toti… Este clar ca procesele noi de luare a deciziilor vor trebui incercate si testate, si o buna parte din energia Uniunii se va descarca de acum incolo in aceste procese. Despre extindere se va vorbi putin, chiar deloc (cu exceptia Islandei, care a anuntat ca incepe negocierile de aderare anul viitor si, eventual, a Croatiei).
„Noua Europa” si Rusia
O Europa unita si tot mai puternica politic, nu doar economic, este de multa vreme o dorinta clar exprimata de state precum Rusia sau China. Motivul e evident: de acum incolo vor evolua pe scena globala trei actori coerenti si capabili, prin diverse combinatii si aliante, sa fie cu adevarat o provocare pentru cel care ramane, deocamdata, singurul hegemon mondial – America.
Sugestiile pentru un parteneriat ruso-european devin tot mai clare. La 9 noiembrie, ministrul italian de Externe, Franco Frattini, si omologul sau rus, Serghei Lavrov, semnau impreuna un articol in ziarul italian „La Stampa”. Putem citi in el despre nevoia unei „case comune europene” in contextul unei „noi ordini mondiale”. Aceasta va fi „bazata pe interdependenta si cooperare pentru solutionarea problemelor comune [si care] nu poate face abstractie de o „Mare Europa” de la Atlantic la Vladivostok”. Numai o astfel de Europa, cred autorii, ar fi capabila sa garanteze o Europa stabila si o lume mai buna.
Textul face bilantul relatiilor strategice dintre UE si Rusia (in 1996, Rusia si UE au incheiat Acordul de parteneriat si colaborare, iar in 2004 au ajuns la o intelegere privind infiintarea a patru „spatii comune”, UE devenind principalul partener economic al Rusiei). E mentionata si colaborarea dintre Rusia si NATO, datorita Consiliului NATO-Rusia, instituit la Pratica di Mare, in Italia, in 2002. Dar asta nu e suficient, cred autorii. Solutia este „casa comuna europeana”, pe care Frattini si Lavrov o vad ca o necesitate obiectiva.
Pentru a o construi este nevoie nu doar de relansarea politica a relatiei dintre NATO si Rusia, cat mai ales de crearea unui nou acord intre UE si Rusia, adica „un parteneriat strategic nu numai economic, ci si politic”. De la care se trece la ideea atat de draga rusilor – cea a „crearii unei noi arhitecturi de securitate europeana”, o „sinergie” intre „OSCE, NATO, UE, CSI, OASC – Organizatia Acordului privind Securitatea Colectiva”. Autorii articolului cred ca apropiata intrare in vigoare a Tratatului de la Lisabona e un cadru ideal pentru o noua colaborare.
Ce se intampla cu Estul?
Exista premisele unei atenuari a interesului UE pe spatiul estic dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona si acest lucru trebuie evitat cu orice pret. Cum am sugerat deja, dincolo de etapa fireasca de „digerare” interna a noilor reglementari, schimbarea accentului decizional pe „vechea Europa” va tempera si ea viitoarea extindere a UE spre Rasarit. Coerenta pe care Bruxellesul o va capata in politica externa – care nu trebuie exagerata, dar nici minimalizata -, face mult mai plauzibila o apropiere strategica de Federatia Rusa.
„Vechea Europa”, adica nucleul dur si aproape majoritar Franta-Germania-Italia, nu are de gand sa inceapa o confruntare cu Moscova de dragul statelor rasaritene, inclusiv a RM. Cel putin din acest punct de vedere, Tratatul de la Lisabona nu pare tocmai favorabil statelor din „vecinatatea estica” a UE, in conditiile in care ponderea votului „noii Europe” se va diminua, iar sprijinul spre extinderea UE spre teritoriul „vecinatatii apropiate a Rusiei” venea cu precadere de la „noua Europa”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
