Ucraina: o țară între război și decomunizare

De ce țări transformate în ruine de război ajung mari economii ale lumii sau de ce state de proporțiile R. Moldova reușesc să depășească handicapurile istorice și să devină zone de libertate și prosperitate. Enigmatică și misterioasă e fibra genetică a omului, dar și mai plină de taină este cea a națiunilor și statelor. Păcat că nu învățăm din istorie și de la alții, mai ales că unii sunt chiar alături de noi.

Da, în timp ce noi votăm cu circa 60 la sută vectorul euroasiatic, pentru că vrem în URSS și cu Rusia, alături de noi Ucraina construiește o istorie uimitoare, măreață, care cu siguranță va rămâne pentru totdeauna în manualele de istorie ca unul din cele mai remarcabile eforturi de europenizare, decomunizare și desprindere de un spațiu pe care istoria i l-a predestinat mai mult decât nouă. Dar care vrea să plece de acolo pentru totdeauna, pentru că viitorul ei este în spațiul de civilizație occidental.

Despre Ucraina am mai scris și cu alte ocazii, ultima oară chiar la începutul acestui an, când am vizitat orașul Dnepropetrovsk (https://www.timpul.md/articol/in-spatele-frontului–87552.html). De data aceasta sfârșitul anului m-a prins într-un proiect al Fundației Konrad Adenauer din Germania, care are în vedere politica memoriei și procesul decomunizării, care se desfășoară în țara vecină la braț cu războiul de apărare a integrității teritoriale împotriva Federației Ruse. Este un proces conex, deloc întâmplător, faptul că demontarea comunismului se desfășoară în Ucraina paralel cu ostilitățile din regiunile de est ale țării. Pentru că în ochii ucrainenilor și a elitelor care îi conduc, monumentele lui Lenin și Stalin, care mai existau pe teritoriul lor, au devenit în timp arme nu mai puțin redutabile decât automatele Kalașnikov. Doar că efectul lor de durată este mai mare. Păcat că acei care ne-au condus după 2009 n-au înțeles acest lucru, pentru că dacă s-ar fi realizat un proces temerar și decisiv de decomunizare, așa cum a fost pornit în 2010, acum, noi cu siguranță nu stăteam cu frica în sân ca Dodon să câștige alegerile încă din primul tur. Așa cum stăm panicați și pentru turul doi.

Multe paralele și asemănări între tragedia ucraineană de acum și cea românească din 1940, dar și cu cea din 1992 din regiunea nistreană, dar două sunt deosebit de izbitoare. Prima este fragmentarea teritorială sub presiunea armelor sau șantajului cu atac armat, iar ce de-a doua construcție – unor pseudostate și identități, ancorate într-o formă de regionalism confuz. Pentru că așa cum sovieticii, în 1940, au rupt Basarabia și au construit RSS Moldovenească, cu tot tacâmul de ingrediente sociale și culturale, cum ar fi „elitele”, „limba moldovenească” și „Homo Moldovanus”, la fel s-a procedat și în 1992, când s-a rupt Transnistria și s-a modelat „poporul transnistrean”. Tot așa cum actualmente în estul Ucrainei s-a format „Republica Donbas” și identitatea „donbasiană”. Desigur contextul extern este altul, în ambele cazuri românești am fost lăsați de izbeliște, față în față cu o enormitate euroasiatică, pe când actualmente efortul militar ucrainean este întreținut și susținut de întreaga lume occidentală. Pentru că miza acestei bătălii este crucială pentru viitorul construcției de securitate europeană. Dar nu trebuie să uităm că și noi am luptat, începând cu anul 1941 pentru Basarabia, iar în 1991-1992 pentru integritatea R. Moldova. În ambele cazuri într-o ambianță externă nefericită și în ambele cazuri împotriva aceluiași inamic pe care îl înfruntă acum Ucraina.

Trebuie însă să recunoaștem, că spre deosebire de R. Moldova, care după războiul din Transnistria a trecut la „moldovenismul” sovietic și a umblat cu jumătate de măsuri în relațiile cu Federația Rusă, Ucraina a adoptat din start un limbaj tranșant, considerând regiunile ocupate de armatele ruse, iar odată cu efortul militar uriaș, s-a apucat serios de două lucruri pe care noi nu le-am realizat nici până acum: întărirea identității ucrainene în opoziție cu cea rusă și decomunizarea profundă a țării.

Atât în vestul țării, cât și în estul țării, dar și în Kiev, auzi tot mai mult doar limba ucraineană, parcă într-o dorință de a nu vorbi limba ocupantului, iar dacă pentru vestul Ucrainei acest lucru pare firesc, atunci pentru cei pe care i-am auzit venind din Est, acest lucru chiar mi-a părut curios. Proiectele în care sunt implicat pun în dialog cele două părți ale Ucrainei, în încercarea de a stabili niște punți de legătură între estul rusificat și vestul european. Studenți de la universitățile din Harkov și Donețk comunică cu cei de la Kameneț-Podolsk și Lvov, care astfel dezvoltă un simț comun al statalității și identității ucrainene. Scriam și anterior că acest război a reașezat profund loialitățile și a generat multiple forme de transformare identitară, generând printre rușii din Ucraina un gen de patriotism ucrainean. Cel mai relevant și mai amuzant mi s-a părut faptul că mulți ucraineni din Vest, care au venit să lupte în Est, au întâlnit pe front ruși care luptau alături de ei, iar pentru acești „guțuli” rusul și limba rusă erau subiect de ură, „moscalul” fiind dușmanul lor de moarte. Și când colo, este nevoit să se ridice în atac alături de cineva care vorbește în rusă, împotriva cuiva care este tot rus. Ciudate metamorfozări antropologice, dar explicabile în această lume nebună în care toate s-au inversat.

Devine însă tot mai clar de ce au procedat oficialitățile ucrainene la decomunizarea totală a țării. Citind legile decomunizării veți înțelege și voi. În primul rând ele presupun condamnarea regimurilor totalitare, deopotrivă nazist și sovietic, care au fost egalate în statut. Pentru o țară care a fost profund sovietizată și încă respiră a comunism, nu este ușor de realizat, mai ales că multe dintre reperele sale existențiale se datorează tocmai acelui context. Dar ucrainenii vor să declare regimul sovietic criminal și se pare că nu acceptă jumătățile de măsură. Spre deosebire de noi, care umblăm cu Voronin și Dodon boiți în roșu și cu steaua roșie în frunte. În al doilea rând, decomunizarea presupune blocarea totală a propagandei comuniste, a promovării simbolurilor naziste și sovietice. Mai ales sovietice. Interzicerea promovării lor în spațiul public și orice asociere cu acestea. În al treilea rând, are loc o „curățare geografică” a Ucrainei, schimbare totală a toponimelor de regiuni, raioane, orașe, sate, străzi, piețe, bulevarde și alte lucruri care conțin denumiri sovietice și comuniste. Doar să vă imaginați, de la începutul anului au fost redenumite 1 012 localități, inclusiv 25 de raioane, dintre care 108 legate de Lenin, 69 legate de liderul comunist Petrovski (unul din susținătorii fervenți ai creării RASSM), 48 de numele lui Kirov, 35 de cel al lui Ceapaev, 113 ce conțineau referire la „revoluția din octombrie” etc. Anihilarea acestei memorii sovietice are ca scop ruperea totală a Ucrainei de spațiul euroasiatic, a cărui unitate Moscova o promovează prin intermediul acestor „nostalgii”. Lucru pe care noi cu regret nu-l înțelegem și atât timp cât nu-l vom înțelege vom avea voronini, dodoni și bidoni.

Dacă crede cineva că votându-l pe Dodon ne vom schimba viața, atunci cu siguranță este bolnav la cap. Acesta nu ne va putea duce în Est, pentru că în drumul nostru este Ucraina, care nu-l vrea pe Dodon și care a spus clar acest lucru. Dar dincolo de asta, pentru că vecinul nostru are o cu totul altă orientare, spre Vest, opțiune pe care cetățenii noștri nu au cum s-o nege sau să o evite. R. Moldova se va pomeni într-o izolare totală, pentru că Dodon și troglodiții lui ciobeni, țârzi sau bătrânaci, nu vor fi primiți nici la București, nici la Kiev. La București pentru că sunt putori moldoveniste și euroasiatice, iar la Kiev pentru că nu respectă independența și integritatea statului vecin. Înflăcărații adepți ai uniunii euroasiatice vor ajunge acolo doar cu avionul, dar și atunci încă nu se știe, pentru că atât calea ferată, cât și transportul auto trec prin Ucraina, care a spus clar că nu-l vrea pe Dodon.

Cât eram în Ucraina, am aflat că la Cernigov a fost demontat ultimul monument al lui Lenin din țara vecină. Venind acasă dinspre Kameneț, am trecut vama de la Mămăliga și drept în mijlocul Lipcanilor l-am văzut pe Ilici „mai viu decât toți viii”, arătând cu mâna spre viitorul nostru euroasiatic. Nici nu mă îndoiesc că acolo se votează cu Dodon, așa cum se va mai vota încă o sută de ani, dacă nu vom înțelege că această arhitectură sovietică, de rând cu propaganda rusă ucide mai mult și mai eficient decât automatul Kalașnikov. Lucru pe care l-au înțeles ucrainenii, spre norocul nostru.