UE la un pas de dezmembrare?

Să recunoaştem că a pune, astăzi, astfel întrebarea nu este nici măcar provocator. Ceea ce se considera iniţial o criză financiară, mai apoi criza datoriilor suverane, s-a transformat într-o profundă criză instituţională, politică şi morală, a unui proiect considerat de-a lungul anilor de mare succes – Uniunea Europeană. Fiind, în mare parte, bazată pe principii şi valori, UE riscă să se prăbuşească într-un proces de renaţionalizare.

Este adevărat că declanşatorul acestui proces este criza datoriilor suverane. Se pare că prosperitatea aparentă a unei părţi considerabile a Europei a fost nesustenabilă, bazându-se pe împrumuturi din contul generaţiilor viitoare. Suntem martorii unui proces de „deleverage” (răscumpărare a datoriilor – n.r.) masiv, care pune capăt unei lungi perioade de excese financiare.

Prima victimă este moneda unică euro, dar nu numai – prestigiul Europei ca o zonă de prosperitate, pace socială şi leadership performant. Umilinţa cu care se discută cu China şi Rusia condiţiile de salvare a UE e sufocantă pentru mândria europenilor. Cât timp se va mai putea refuza oferta? Nici FMI nu e capabil să vina în ajutor. O altă latură latentă, dar nu mai puţin periculoasă, e criza zonei Schengen. Sub presiunea problemei economice, dar şi a creşterii populismului de tot soiul, se aud tot mai multe voci care cer introducerea controlului migraţiei şi a traficului liber. Toate acestea, pe fundalul unei lipse totale de leadership la nivel atât european, cât şi naţional.

Leadership-ul a fost crucial la înfiinţarea Uniunii Europene. Fruntaşii europeni au avut curajul să se ridice deasupra propriilor interese politice, chiar şi deasupra intereselor naţionale. Un fenomen greu de conceput astăzi. Nimeni nu poate să ignore interesele propriilor cetăţeni. Dar, marea măiestrie a marilor politicieni a fost şi rămâne abilitatea de a se ridica deasupra presiunilor cotidiene, de a accepta schimbarea şi de a-şi lua riscuri inevitabile. Toţi, astăzi, vor doar să păstreze satus quo-ul. Paradoxal, cei care-şi doresc schimbarea şi acţionează sunt consideraţi anti-europeni.

Concomitent, este evident că UE se confruntă cu o problemă fundamentală de structură. Nu poţi să ai o monedă unică fără o uniune fiscală şi implicit politică, asta ar însemna transferul de suveranitate. Alternativa e doar una – colapsul euro. În paranteză, vreau să menţionez că Moldova s-a confruntat cu acest fenomen (vorbind strict economic) la sfârşitul anilor ’90: pe de o parte, politica monetară rigidă a Băncii Naţionale, impusă de FMI, iar pe de altă parte, o practică bugetar-fiscală extrem de „slabă”. Deficitul enorm era finanţat de împrumuturi şi granturi. Numai reforma fundamentală bugetar-fiscală a permis stabilizarea situaţiei şi revenirea la creşterea economică.

Paradoxal, Europa se confruntă cu acelaşi fenomen – o bancă centrală cramponată de stabilitatea monetară şi controlul inflaţiei, şi 17 politici fiscale, una mai „soft” decât alta. Miracole nu există. Există un consens între specialişti – numai o politică fiscală comună impusă de un Guvern economic şi implementată în condiţii de unitate politică. Este posibil aşa ceva? E greu de crezut. Astăzi, 70% din populaţia UE se pronunţă împotriva măsurilor comune de salvare a zonei euro. Rezistenţa o opune, în special, generaţia tânără. Ei nu consideră că ar trebui să plătească pentru greşelile părinţilor, care au conceput greşit UE. Ei nu au memoria (frica) unui război devastator.
Ei, realmente, doresc mai puţină muncă şi mai multă „pâine şi distracţii”. Cine dintre liderii europeni este capabil să meargă în întimpinarea acestor provocări şi împotriva naţionalismului, a populismului? Sarkozy? Merkel?

Apropo de doamna Merkel şi Germania, nemţii preferă să utilizeze puterea economică pentru a impune decizii politice. Numai că aceste politici sunt bazate pe interesele de uz intern german – „Pedigree-ul” Băncii Centrale Europene, clonat de la Bundesbank, este un exemplu. Franţa e subclasată de Germania, lucru care stârneşte mari frustrări la Paris. Alte ţări nordice tot mai des vorbesc despre diferenţa lor fundamentală faţă de ţările sudice. Italia? Cu o datorie enormă care nu poate fi deservită cu 7% din străini?.. Spania? Problemele Greciei sunt „floare la ureche” în comparaţie cu cele iberice… Conducătorii formali ai structurilor, aleşi pe criteriul „să nu aibă duşmani”, dar lipsiţi total de personalitate?.. Au rămas săptămâni numărate până când UE trebuie să decidă (acţioneze) nişte lucruri extrem de importante. Înainte de toate, să fixeze situaţia cu datoriile suverane, să liniştească pieţele financiare. Sunt două soluţii: 1. Banca Centrală Europeană trebuie să joace rolul de „last resort”, anunţând că va răscumpăra datoriile suverane fără limită, riscul inflaţiei nu e un argument; 2. Emiterea unor bond-uri europene ce ar acoperi (garanta) cel puţin 60% din datorii raportate la PIB. Alt aspect, cu mult mai conceptual, este construcţia unui nou fundament al Europei, bazat pe politica fiscală comună şi Uniunea politică. Alternativa e renunţarea la euro, o tragedie greu de suportat pentru europeni.

Există un calcul al băncii UBS, care arată că renunţarea la euro l-ar costa pe fiecare cetăţean european aproximativ 10.000 de euro sau 20-40% din PIB. Ce facem noi, moldovenii? Renunţăm la aspiraţiile noastre europene? Bineînţeles că nu. Modelul european narativ ca loc confortabil de viaţă rămâne atractiv în continuare. Dar, să nu fim naivi. Astăzi, extinderea nu e o prioritate pentru UE, la fel ca şi toate formele de liberalizare (piaţă, migraţii) şi asistenţă financiară. Parcurgem o perioadă extrem de complicată. Nici măcar n-avem timp să fim judecaţi de istorie. Avem nevoie să facem istorie.