Nu puteam privi mai departe. Oricum, absolvirea şcolii mi se părea cea mai mare realizare a vieţii. Nu pentru că ştiam că voi primi o bucăţică de carton unde voi avea notele, ci pentru că şcoala are loc probabil în cea mai importantă perioadă a vieţii.
Îmi amintesc cu drag atât de colegii de şcoală, cât şi de profesori. Şi cu unii, şi cu alţii periodic aveam conflicte, dar şi ele fac parte acum din amintirile frumoase. Mi-am admirat părinţii şi mai mult, pentru că mi-au fost profesori. Cred că acest fapt spune destul de mult despre atitudinea mea faţă de profesori şi învăţători.
A trecut deja ultimul sunet. Urmează însă multe examene. Când aud de ultimul sunet, îmi amintesc ce gândeam, ce gândesc în fiecare an, cu ocazia acestui eveniment. Că suntem tot mai aproape de o generaţie incoruptibilă care la un moment dat ne va conduce ţara. Din păcate, deşi s-a dus de mult URSS-ul, cei care ne conduc sunt clonaţi, parcă, în acea perioadă. Cu toţii sperăm să le expire timpul. Pentru că, atunci când e vorba de politicienii moldoveni, e vorba de degeneraţii, nu de generaţii.
Cunosc mulţi tineri care au absolvit recent sau urmează să termine liceul. Cel puţin am speranţe mari în tinerii scriitori. Ion Buzu, Victor Ţvetov-Neaga, Paula Erizanu, Carolina Vozian, Ion Harea, Felicia Nedzelschi… sunt nişte nume pe care, dacă nu le cunoaşteţi, cu siguranţă le veţi auzi în viitor. Aş vrea să am aceleaşi speranţe şi în viitorii politicieni.
În fiecare an când e ultimul sunet, chiar sper că e ultimul pentru degeneraţiile de politicieni. Sper că generaţiile actuale de absolvenţi îşi vor cinsti ţara cum se cuvine. Moldova merită asta. Cum merită şi profesorii care s-au chinuit atât cu noi, cât şi cu conducerile care parcă n-au avut parte niciodată de ultimul sunet. Conducerile care parcă au învăţat altundeva, nu la şcoală.
Vechi şi noi absolvenţi, nu uitaţi să duceţi un buchet de flori profesorilor.
