Oriunde ar arunca ochii poetul, o Muză întotdeauna disponibilă îi sare în ajutor şi deschide resorturile unei nesecate poeticităţi a lucrurilor. E o poeticitate mereu egală cu sine, care se dezveleşte lin şi se arată domol, într-un ritm tărăgănat şi interminabil, ca firul de mătase tras din cocoaşa originară. De aici şi senzaţia dublă pe care o incumbă această poezie. Pe de o parte, de senectute, cu atributele de cumpătare şi chibzuinţă proprii unei vârste înaintate, vădite în clasicitatea şi cuminţenia aşezată şi monotonă a versificaţiei, cuprinzând atât formele fixe, cât şi exerciţiile verlibriste. Şi, pe de altă parte, sentimentul egal şi uniform de juneţe romantică emanat cu o îndărătnică statornicie de-a lungul anilor de zeci de plachete de versuri, viziunea adolescentină şi visătoare impusă continuu, ostentativ, de reprezentările despre sine şi despre lume ale unui romantic pelerin, întruchipare personalizată a eului liric.
Destinul literar al lui Anatol Ciocanu stă bine înfipt în parametrii acestei poeticităţi solare şi preţioase, fapt observat de mulţi dintre comentatorii poeziei sale. Eu însumi remarcam în nişte însăilări, cam stângace, din vremea debutului meu critic „insaţietatea de poetic” a autorului. În „Cântece de-acasă” însă evidenţiam – ca notă „disonantă”, originală – insolitele incantaţii folclorice cu valoare de pure transparenţe eufonice. Dincolo de acestea, sensibilitatea adolescentin-bucolică a poetului consuna cu o suavitate generică a lumii într-o superbă şi rafinată omofonie dintre sonurile cristaline şi cromatica seninului. Poeticitatea în cele mai bune „cântece de-acasă” nu mai este proiecţie a unei afectivităţi exaltate, reverie romanţioasă sau înclinare spre pitoresc şi ornament metaforic. Poezia se ritualizează delicat în gesturi poetice pline de prospeţimea unei graţii juvenil-romantice. Candoarea tonului şi anaforele stilistice induc obsedant, cu putere, un alean în surdină: „Mi-ai veni cu plinul,/ mi-ai veni cu plinul –/ ochilor tăi limpezi –/ să le văd seninul!// Mi-ai veni cu hora,/ mi-ai veni cu hora/ cântecelor tale –/ pace-amândurora!// Mi-ai veni cu zarea,/ de-ai veni cu zarea/ nopţilor de spulbăr –/ să-ţi amân plecarea!// De-ai veni acasă, de-ai veni acasă/ ţi-aş aşterne patu-n/ flori de tămâioasă…// Obosind văzduhul,/ aşteptând sfioase,/ fructele grădinii/ în genunchi se lasă!…” („Rugă de mamă”).
„Întoarcerea acasă” este un loc comun al poeziei din epocă şi nu rusticitatea manifestă constituie semnul distinctiv al liricii lui Anatol Ciocanu. (…) „Mă mir, scria în 1995 Victor Teleucă, de ce când se vorbeşte despre poezia lui Anatol Ciocanu toţi uită de tragismul ei, parcă tragismul ar întuneca lumina şi l-ar abate din drum pe omul nostru”. Mirarea poetului e legitimă dacă ne gândim că în aceleaşi „Cântece de-acasă”, dacă e să ne referim doar la ele, întâlnim şi sonuri grave. (…)
Şi o ultimă remarcă. „Firul Ariadnei” a apărut în 1970, iar „Cântece de-acasă”, în 1971. În poezia română din Basarabia, ca de altfel şi în celelalte genuri literare şi de artă, sunt anii de crepuscul şi de maximă efervescenţă creatoare ai şaizecismului. Anatol Ciocanu este poetul care încheie plutonul unei generaţii de excepţie, sincronizându-şi perfect modulaţiile vocii cu tonurile grave ale unui cor formidabil care a avut ca stindard de „ars poetica” demnitatea verbului şi sfinţenia numelui.
Andrei Ţurcanu
