Dacă vom consulta Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), vom întâlni în cazul ironiei următoarea definiţie: „Vorbă, frază, expresie, afirmaţie care conţine o uşoară batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind de obicei semnificaţii opuse sensului lor obişnuit; zeflemea, persiflare”. Am reţinut de aici sintagma uşoară batjocură, precum şi folosirea de obicei a semnificaţiilor opuse sensului lor obişnuit, prezentă şi în definirea ironiei ca figură retorică. Cercetătorul timişorean Gheorghe Mihai are totuşi un alt punct de vedere, mult mai nuanţat, considerând că „ironia nu se poate confunda cu batjocura, nici cu ridiculizarea destinatarului”.
Acelaşi autor observă mai departe „că ironia este o evidenţiere prin cuvinte a unui atentat la valori, fapte şi norme”, având în vedere că „specific celui ce ironizează e respectul pentru destinatarul său, fapt neîntâlnit în batjocură sau în ridiculizare”. Or, dacă privim lucrurile sub acest aspect, sintagma uşoară batjocură poate fi cumva apropiată de ultima observaţie a lui Gheorghe Mihai. Ironia, ca figură ideatică, nu subminează demnitatea ironizatului în timp ce batjocura „caută un efect ieftin efectiv, plat şi, de obicei, vulgar, substituind argumentul, stârnind râs, da, dar un râs fără inimă” . Pierrre Fontanier încadrează ironia în rândul tropilor unanim acceptaţi: „Prin ironie se spune contrariul a ceea ce ar trebui să se înţeleagă şi aceasta a făcut ca acestei figuri să i se dea o denumire care să însemne: a disimula, a înşela”. Dacă Fontanier realiza încadrarea sus-amintită, Grupul μ va considera, conform clasificării sale, care porneşte de la noţiunile hjelmsleviene de expresie şi conţinut, că ironia este metalogism, arătând „ce distanţă putem lua faţă de fapte, căci cel mai adesea ea le neagă”. Împotrivirea ironiei faţă de realitate, arată reprezentanţii Grupului μ (de la Liège), nu face altceva decât s-o potenţeze, s-o afirme: „Zadarnic metalogismele violentează realitatea până la a o face ipotetică, până la a o nega; de fapt, în felul acesta ele o omagiază”.
La rândul său, Heinrich F. Plett va distinge mai multe tipuri de ironie, demne de urmărit din perspectiva care ne interesează: „Ultimul exemplu a explicitat cât de importantă este pragmatica comunicării prin semne pentru înţelegerea fenomenului ironiei. La ea se referă în întregime clasificări ca asteism (ironie urbană), carientism (ironie şarmantă), diasirm (ironie arogantă), micterism (ironie dispreţuitoare) şi sarcasm (ironie amară), categorii care implică, de fiecare dată, şi o anumită atitudine a vorbitorului. Şi ironia dramatică (tragică) are tangenţe cu dimensiunea pragmatică, prin discrepanţa ce există între actorul neştiutor şi spectatorul ştiutor, discrepanţă căreia îi corespunde deosebirea dintre atitudinea negativă şi pozitivă. Şi în cele din urmă, chiar şi ironia romantică şi-ar putea avea rădăcinile într-o problematică pragmatică, respectiv, pragma-semantică. Problematica unui eu în relaţia cu sine însuşi şi cu lumea” .
