Acolo îi puteai găsi pe toţi artiştii activi ai urbei. Pe la mesele celor două localuri stăteau aşezaţi ciucure actori de la Luceafărul sau de la Puşkin, poeţi, editori, genii neînţelese, ziarişti, pictori, turnători, securişti, muzicieni, poeţi rataţi sau debordând de talent, cartofori înrăiţi, nababi aruncând bani pe fereastră sau viitori mari oameni de afaceri şi viitori ambasadori şi miniştri. Prieteniile legate la Moldova şi Fulguşor s-au dovedit a fi cele mai trainice în timp. În acei ani, după mitinguri sau după orele de la facultate, fiecare zi o începeam sau o încheiam cu un tur al celor două localuri, în căutarea unor prieteni vechi sau a unor oameni cu care să mă împrietenesc. După ce reveneam la Chişinău, atunci când plecam pe-aiurea, primul lucru pe care-l făceam era să trec pe la Moldova şi Fulguşor. Nu le telefonam prietenilor – ştiam că-i găsesc neapărat pe terasele celor două cafenele şi rareori greşeam.
La Moldova, într-una din zile, un adolescent timid şi subţiratic mi s-a plâns disperat că directorul şcolii vrea să-l exmatriculeze. Tocmai se transferase în clasa a noua a unei şcoli din cartierul Botanica al capitalei, după ce absolvise opt clase într-un sat din sudul republicii. Se temea să nu se răsufle vestea şi la părinţii sau fraţii săi. Şi tot vorbind aşa, i-a venit o idee salvatoare. A sărit în picioare şi m-a rugat să fiu eu, pentru două ore, fratele său mai mare, să merg la director şi, în această calitate, să-l conving că ar face o crimă dacă l-ar exmatricula. Ideea mi s-a părut splendidă şi am acceptat pe loc. Un alt prieten de la Moldova mi-a împrumutat sacoul său, apoi am mers la o frizerie să mă tund a la Mircea Dinescu. După care am poposit în biroul directorului şi l-am asigurat pe acesta că, dacă o să-i facă vânt din şcoală fratelui meu, atunci o să comită o crimă contra culturii moldoveneşti, pentru că fratele meu mai mic, în ciuda tuturor aparenţelor, o să ajungă o mare somitate.
Parcă nevenindu-i să-şi creadă urechilor, directorul mă asculta cu gura căscată. Am reuşit să-l conving, iar Vasile Ernu, căci aşa îl chema pe „fratele meu mai mic”, a putut să-şi continue studiile. Nu cred că Vasile Ernu ar mai fi ajuns astăzi cel mai tradus scriitor basarabean contemporan, dacă atunci ar fi fost dat afară din şcoală. De aia, nu cred că e bine să te iei după aparenţe – conform aparenţelor, acel director de şcoală era în drept să-l exmatriculeze pe Vasile, întrucât acesta avea probleme serioase de adaptare în noua sa şcoală. Dar aparenţele deseori sunt înşelătoare. Anume acest lucru l-a demonstrat şi Vasile Ernu în timp, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori români contemporani şi un mare animator cultural.
Mi-am amintit de această întâmplare cu Ernu când am citit, zilele acestea, un articol scris de un foarte bun prieten de-al meu mai în vârstă, care îl sfătuia pe un scriitor de douăzeci de ani să se lase de scris şi să se apuce de cântat. Chiar şi dacă unele dintre textele acestui june scriitor mai şchiopătează pe ici, pe colo, sunt sigur că, mai degrabă sau mai târziu, el o să dea marea lovitură. Şi atunci, dragul meu prieten mai în vârstă, ce ai să mai zici? Ceea ce am învăţat frecventând pe vremuri cafenelele Moldova şi Fulguşor e că aparenţele sunt mincinoase. Era destul să mă aşez la masa unor oameni aparent şterşi şi banali ca să mă pătrund de farmecul lor.
Mai am şi azi o nostalgie după cele două cafenele literare în care parcă te transfigurai şi unde am avut şi eu, este adevărat că doar pentru două ore, un frate mai mic…
