Dar scrisul rămâne o mare taină, totuși, și prima propoziție te poate duce în cu totul altă parte decât ai vrut. Așa s-a întâmplat și acum. Nu știu de ce, mi-am amintit de o discuție din Piața Marii Adunări Naționale (PMAN). Un bărbat de vreo 50 de ani îi dovedea unui bătrân, se pare rătăcit în ale comunismului științific: Uite, dom “le, la tinerii ăștia – ei sunt de zece ori mai pregătiți ca noi, ei vorbesc despre realități virtuale, ei umblă prin internet, cum umblam noi prin păpușoaie – și voi vreți acum să-i coborâți la nivelul gândirii lui Stepaniuc și Duracov? Întrebarea aceasta m-a dus în altă parte de la subiectul planificat și m-am lăsat purtat de niște gânduri confuze și neordonate care nu știu dacă s-au închegat într-un tot întreg coerent și inteligibil. Dacă nu – nu mai judecați prea aspru.
…Există la noi, în sânul intelectualității, un detașament de bocitoare naționale care consideră că deceniul trecut e unul pierdut pentru „cauza națională din Basarabia”. Nu zic, e o chestie plăcută, poate chiar profitabilă, să te bați cu Constituția Moldovei peste cap și să repeți că-i vai de capul tău, dar lucrurile nu stau deloc așa. Indiscutabil, procesul renașterii naționale a fost fracturat pe alocuri, a fost deviat uneori, dar, domnilor patrioți înlăcrimați, dacă nu dorim să fim cu totul tâmpiți și punctum, haideți să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului: da, am mai pierdut unele bătălii, dar marele război pentru apărarea conștiinței noastre naționale a fost, totuși, câștigat. Ceea ce înseamnă că deceniul care a trecut nu a fost unul pierdut. Dovadă, zecile de mii de elevi și studenți din Piață care știu cine sunt și ce limbă vorbesc. E o mare biruință pe care, primii, au observat-o comuniștii. Când Stepaniuc a spus că în acești zece ani sistemul nostru de învățământ a educat cetățeni pentru România, el de fapt a dat, pe merit, o notă maximă școlii și cadrelor de învățământ din R. Moldova. Stepaniuc ne-a deschis ochii asupra unui mare adevăr: în acești zece ani de stagnare, marasm politic și economic, în timp ce politicienii se sfâșiau ca niște șacali pentru o „bucată” mai mare de eșichier, a existat un erou anonim (nu un badea Mior al lui Druță) – o armată anonimă de învățători și profesori prost plătiți, aproape dezbrăcați și flămânzi, uitați de putere și de partide, uitați de scriitori și artiști, care, zi de zi, în școli neîncălzite, cu pereții încărcați de promoroacă, de multe ori la lumina lumânării sau a lămpii de gaz, au adunat vlăstarele neamului grămăjoară și le-au dat lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat… Acești oameni au trebuit să treacă din mers la altă istorie, la altă literatură, la altă ortografie. Nimeni nu i-a întrebat dacă le-a venit ușor sau greu să facă această trecere, pentru că de ei e nevoie numai în campaniile electorale. Acești învățători simpli de la țară și de la oraș – de multe ori rușinați de hainele lor vechi, în comparație cu cele ale elevilor – adevărate sfeșnice de lumină, aproape fără cărțile trebuincioase, au trecut de la Cruceniuc la Blaga, de la programele sovietice la tehnicile moderne de instruire și au reușit, în numai zece ani, să crească o generație de tineri normali și cărturari, care ar putea concura cu absolvenții școlilor europene; acești tineri nu mai pot fi luați nici cu bombonica, nici cu… Bombonelul! Ei gândesc europenește și scriu românește fără greșeli, lucru pe care nu-l pot face cei din „conducerea de vârf”, care acum s-au apucat să le „corecteze mentalitatea”.
Urmăresc și eu ce se întâmplă în PMAN și, drept să vă spun, mă irită bocitoarele naționale care se plâng că cineva nu le oferă și lor microfonul – îi cunosc foarte bine pe acești amatori de microfoane, prosoape și colaci. În politică există aceeași concurență, ca și în afaceri, ca și în natură și învinge cel mai puternic. A învinui azi pe cineva pentru că „a pus mâna pe Piață” e ca și cum un poet ratat ar protesta împotriva lui Eminescu, pentru că a fost genial și din cauza lui versurile sale nu sunt geniale. Eu cred că această chestiune a „monopolizării PMAN” e una falsă. Altceva ar fi de spus în acest context: acolo, la microfonul trebuie lăsat, simbolic, un loc mereu liber, pentru Domnul Învățător, adevăratul organizator și însuflețitor al protestelor.
Adevărata povară în acești zece ani, repet, a căzut pe umerii pedagogilor. Ei au avut de plătit (și mai plătesc și azi) pentru toate câte se întâmplă în țara asta – și pentru incompetența și cinismul guvernanților, și pentru bădărănia administrațiilor locale, dar mai ales pentru prostiile și trădările zeilor politici la care s-au închinat. Toate partidele își amintesc de ei și-i jelesc cam o lună, o dată la patru ani, în campaniile electorale. Bieții învățători (dar aici intră și medicii, și alți intelectuali de la țară) își pun obrazul „pentru ai noștri” – și pentru Snegur, și pentru Matei, și pentru Roșca, și pentru Rusu – frământă glodurile satului făcând agitație, ca după alegeri să tragă cu obrazul pentru aleșii lor, să fie huiduiți pentru că i-au îndemnat pe țărani să-i voteze pe cei care, punând mâna pe mandat, stau la cald în Parlament și-și rezolvă propriile probleme.
… Și, acum, vorba lui Eminescu, dacă ei privesc la politicieni cu fața sceptic, rece – vă mirați cum de minciuna astăzi nu vă va mai trece? „Azi când fraza lustruită nu-i mai poate înșela, astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este așa?”. Dar fraze lustruite azi se spun cu nemiluita. Un bătrân învățător de la țară mi-a trimis textul Imnului Convenției Democrate din Moldova, subliniind următoarea strofă: „Trece vreme, vreme vine,/Țara este în impas./MOLDOVENE, nu te teme,/Hai să fim al vremii ceas!”. Vasăzică, cum iese, mă întreabă Domnul Învățător, ieri politicienii ne spuneau că suntem „moldoveni”, iar astăzi, ostracizează acest termen și au încălecat pe „suntem români și punctum”. Eu nu-i acuz, zice el, înțeleg că politica e o meserie care se află între artă și curvie, dar haideți odată și odată să spunem lucrurilor pe nume, să nu umblăm cu două politici – una la Chișinău (suntem români) și alta la țară (suntem moldoveni), să nu facem două politici – una, timp de o lună în campania electorală, când spunem că statul R. Moldova este o construcție artificială și provizorie. Țăranii, majoritatea lor, sunt împotriva lozincilor scandate în PMAN, dar nu de aceea că ar fi proști, ci pentru că ei înțeleg foarte bine că sunt tratați ca niște proști, azi spunându-le una, iar mâine – alta.
1 martie 2002
Fragment din cartea „Hoții de mituri”, 2004
