Un nou guvern al partidelor, dar nu și al cetățenilor

În scurta noastră istorie, prima opțiune a pierdut mai mereu în fața celei de a doua. Iar acum, după ce ne-a fost furată și iluzia unui guvern condus de, probabil, cel mai eficient ministru pe care l-a avut vreodată RM, senzația de frustrare și revoltă a devenit și mai mare. Exact ca într-un film cu proști, cei trei președinți de partide declară că vor susține candidatura Maiei Sandu, după care, tot ei scot din pălărie un alt candidat, invocând motive idioate și insultând-o pe cea care le-ar putea da oricând lecții de reforme. Mă refer, bineînțeles, la liderul PL, pentru că liderul formal al PD nici nu s-a obosit să explice de ce a fost nevoie de înlocuirea candidatului, în alunecosul și consacratul stil diacovist. A acuza un șef de cabinet de miniștri că vrea să aibă un cuvânt de spus în privința componenței acestuia, dar și a pachetului de reforme pe care același șef de cabinet ar urma să le implementeze, denotă demagogie, lipsă de viziune și cinism. Este, de fapt, o manifestare normală pentru un individ care se autodescrie drept un „luptător pentru niște reforme care de 26 de ani nu se mai petrec”.

Valeriu Streleț este, prin urmare, candidatul tuturor celor trei partide, nu doar al PLDM, iar responsabilitatea acțiunilor guvernului pe care îl va conduce după buchea acordului va trebui să fie împărțită de către toate trei părți semnatare. El este un candidat al sistemului corupt, învechit și urâțit la suflet și la față. El nu poate fi considerat, oricâte calități manageriale, antreprenoriale sau „sforale” ar avea, un candidat al cetățenilor. Singura candidată a cetățenilor a fost Maia Sandu, în spatele căreia s-au aliniat, în premieră, sute de mii de moldoveni decenți și care a scos la suprafață caracterele de bădărani din figuranți ca Mihai Ghimpu, Roman Mihăieș și multe alte personaje certate cu bunul simț.

Decizia de renunțare la Maia Sandu, probabil fără ca decidenții reali să o fi considerat vreodată o opțiune cu adevărat valabilă, este o greșeală pentru care vom plăti cu toții. Din două variante posibile, partidele au ales-o, în locul nostru, ca de obicei, pe cea mai proastă. Dacă un premier ca Maia Sandu, al cărei sprijin era garantat prin acordul de constituire al AIE3, dar și prin sprijinul popular, ar fi garantat atât reluarea rapoartelor republicii cu partenerii internaționali, cât și implementarea pe bune a unor reforme chinuite de ani de zile, atunci înlocuirea acesteia cu Valeriu Streleț nu poate garanta decât prima parte a aspirației. Este exact ceea ce le trebuie celor 3 găști de ștabi partizani. Nici mai mult, nici mai puțin. Amorțirea proiectului de europenizare a Republicii Moldova, dacă a existat vreodată vreunul, este tot de ce aveau aceștia nevoie. Motivația lor este pe cât de simplă, pe atât de macabră: nici unul dintre ei nu ar avea loc într-o republică europeană.

Jocul în care ne-au angrenat și pe care l-au denumit, în mod cinic, „Maia Sandu premier al RM”, ne-a demonstrat, încă o dată, că instinctul lor de autoconservare prevalează în fața sentimentelor de altruism și responsabilitate publică. În fond, de ce și-ar fi semnat propria sentință niște infractori? Doar de dragul simpatiilor publice? Această opțiune a fost din start nevalidă. Speranțele noastre se legau, mai degrabă, de eventuala presiune a partenerilor vestici, de instinctul de supraviețuire al PLDM, dar și de un minim simț al responsabilității celor de la PD și PL. Discuțiile ferite de public și șușoteala penibilă a „negociatorilor”, care au generat debarasarea dubios de rapidă de Maia Sandu, ne arată că toate cele trei partide se înțeleg de minune atunci când se ajunge la împărțirea resurselor statului și a puterii. Iar atacurile publice și bătaia în „principii și valori” sunt doar metode de a-și consolida pozițiile electorale. De altfel, localele au contribuit decisiv la consolidarea acestor poziții, când, conform propriilor concluzii, toate cele trei partide au câștigat. Inclusiv în aroganță și nepăsare, aș adăuga eu, care sunt, de fapt, adevărații lianți ai Alianței.

Acum nici nu mai contează dacă Maia Sandu va accepta vreo funcție de stat, dacă va candida vreodată la prezidențiale sau dacă își va lua rămas bun de la concetățenii ei precum și-a luat recent de la colegii săi din minister. Ceea ce contează, însă, este că lucrurile rămân precum le-au stabilit partidele, iar luminița de la capătul tunelului rămâne stinsă.