Fără dans, fără balet, fără scene erotice sau alte efecte scenice de care, uneori, se face abuz în ultimul timp, ci doar cu vibraţia interioară a actorilor, doar cu emoţiile lor, a fost captată o sală arhiplină, captată şi ţinută în suspans până la finalul acestei prezentaţii.
„Totul în grădină”, piesă scrisă încă în 1967, este primul spectacol – de altfel, foarte reuşit şi bine regizat – al noului teatru. În vremuri de restrişte, adică de criză, care macină, divizează ţara şi societatea, acest spectacol a reuşit să trezească şi interesul alolingvilor. Nu ştiu cui să-i atribui vreun merit, dar tinerii actori, proaspeţi absolvenţi ai Academiei de Arte, s-au implicat cu tot talentul lor şi ne-au prezentat nişte situaţii cu personaje pe unde perfide, pe unde ridicole, pe unde lacome şi avide de nişte hârtii. Nişte hârtii dreptunghiulare ce capătă valoare doar vopsite în verde – dolarii! Problema banilor, fiind una deloc neglijabilă în orice societate, i-a plasat pe eroii piesei în situaţia de a se conforma, de a-şi schimba principiile, de a accepta orice înjosire… şi totul de dragul banilor.
Deloc neglijabilă în acest spectacol este şi costumaţia actriţelor, rochii din aceeaşi stofă – le descoperim ca fiind de aceeaşi stofă. În prescripţiile piesei, autorul face referinţă la faptul că eroinele au un nivel intelectual asemănător. Soluţia ce ne-a oferit-o vestimentaţia este una foarte potrivită în acest sens.
Se deosebeşte flagrant doar extravaganta şi enervanta madam Toothe, interpretată de Elena Bocearova, care ne aduce în scenă un personaj actual şi bine cunoscut, o codoaşă gata oricând să ofere soluţia ieşirii din sărăcie. Jenny, interpretată de Dana Ciobanu, şi soţul ei, Richard, jucat de Alex Rusu, sunt proaspetele victime picate în plasa codoaşei. De unde mai multă autenticitate? De unde mai multă durere? De unde un mai elocvent compromis cu sine, când banii te subjugă, te captează, te distrug ca personalitate? Probleme atât de înţelese şi recunoscute de noi toţi…
Pornisem de la „Un nou teatru într-o criză veche” şi constat că doar entuziasmul te poate face să mai creezi, să întemeiezi un nou teatru, fără vreo finanţare, fără o scenă pe care să te poţi prezenta în faţa spectatorului. Şi bine că se mai găsesc suflete măreţe, precum Sandu Grecu, care le-a oferit pentru o seară sala de la Satiricus, altfel cine ştie unde s-ar fi jucat acest spectacol de final de stagiune teatrală. Şi nu mă tem să repet: este un spectacol de zile mari. Sper că în noua stagiune o să-şi deschidă uşile şi noul „Teatrul mic”, care acum nu are nici uşi, ci doar actori cu mari proiecte şi un regizor la fel de entuziasmat, ca şi dânşii.
Mihaela Perciun
