Un nume basarabean uitat – Vasile Pavelcu

Atunci când am plecat în 1991 la studii la Iași am aflat de o categorie de basarabeni despre care puține se știau la noi, în partea stângă a Prutului, cei care în contextul ocupațiilor repetate sovietice din 1940 și 1944 s-au refugiat în România. Pe unii i-am întâlnit chiar în cadrul Facultății de Istorie a Universității „Al. I. Cuza”, avându-i drept profesori, cum ar fi Emilian Bold, născut în părțile Sorocii și refugiat cu părinții în 1940, sau Ion Agrigoroaie, născut la Chișinău, de asemenea venit în România în contextul invaziei sovietice din iunie 1940. Ulterior, preocupările sportive m-au făcut să descopăr mai mulți performeri români cu origini basarabene: Lia Manoliu, cea mai mare atletă română, născută la Chișinău în 1932; Ilie Năstase, marele nostru campion la tenis, a cărui bunel basarabean a fost deportat în Siberia, unde a murit; frații Vâlcov – Petea, Volodea și Nicolae – împreună de 12 ori campioni ai României la fotbal cu echipa „Venus” București; Ioan Chirilă, cel mai mare ziarist, publicist și comentator sportiv român, născut la Soroca (apropo, el e tatăl lui Tudor Chirilă, fost solist la „Vama Veche”). Pentru ca într-un mare târziu să aflu de marele nostru fotbalist Nicolae Simatoc, care după o carieră impresionantă la „Ripensia” Timișoara va evada din comunism pentru a încânta Europa prin evoluțiile sale la „Inter” Milano și „FC Barcelona”. La lansarea cărții despre Simatoc, la Timișoara, fiecare al doilea din cei prezenți s-au apropiat revendicând o rădăcină basarabeană, de cele mai multe ori pierdută tocmai din cauza ocupațiilor sovietice.

Soarta acestor oameni este opusă cazurilor a mii de basarabeni arestați, asasinați sau deportați de regimul sovietic în Siberia și Kazahstan. Ei au putut să se regăsească în spațiul românesc (care deși comunist, era totuși românesc) sau cel european, să se impună și să facă performanțe, deși soarta lor n-a fost ușoară. În una din zilele studenției mele la Iași, când mă plimbam dezinteresat pe coridoarele Universității „Al. I. Cuza”, am aflat surprinzător, că unul din cei mai mari psihologi români – Vasile Pavelcu, este născut în Basarabia și chiar în satul meu de baștină, Costuleni. Am rămas plăcut impresionat să-l văd chiar în galeria de personalități ale primei universități române, care atârnă în Sala Senatului, alături de mari intelectuali români Grigore Cobălcescu, Petru Poni, Alexandru Philippide, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Dragomir Hurmuzescu, Alexandru Miller, Octav Mayer, Gheorghe Brătianu, Grigore T. Popa etc.

Vasile Pavelcu s-a născut la 4 august 1900 în satul Costuleni, județul Lăpușna, atunci când Basarabia era parte integrantă a Imperiului Rus. După anii de copilărie petrecuți aici, tatăl său, care era diacon în acest sat de pe malul Prutului, a avut grijă ca fiul său să urmeze școala primară și liceul la Chișinău. În anul 1918 își va începe studiile universitare de matematică la Kiev, dar schimbările sociale din 1918 l-au determinat să se refugieze în România, unde s-a înscris la Universitatea din Iaşi, la Facultatea de Filosofie. După ce a absolvit cu merite facultatea în 1924, devine bursier al statului român la Sorbona, pentru a elabora acolo teza de doctorat în psihologie, sub îndrumarea profesorilor H. Delacroix și A. Lalande (1925-27). A frecventat între timp cursurile lui H. Wallon (la Sorbona) și Pierre Janet, H. Piéron și E. Gley, la Collège de France. La spitalul de psihiatrie St. Anne este îndrumat de profesorul Georges Dumas. Al doilea doctorat îl va susține la Iași în 1936 cu teza Limitele afectivităţii.

După revenirea din Franța a fost numit asistent la Catedra de pedagogie a Universității din Iaşi în 1928, funcționând în acelaşi timp și ca profesor de psihologie, la Seminarul Pedagogic, între 1928-1936. A obţinut postul de conferenţiar în 1942, apoi, în 1943, prin concurs, devine profesor titular de psihologie. A fost decan al Facultății de Litere și Filosofie (1944-45), decan al Facultății de Psihologie-Pedagogie și Filosofie, între 1948-1951 și şeful Catedrei de psihologie până la pensionare (1970). A devenit profesor emerit în 1969 și a fost ales membru titular al Academiei Române în 1974. A participat la congrese internaţionale de psihologie la Bruxelles, 1957; Roma, 1958; Posnan, 1962; Liubliana, 1964; Marsilia, 1965; Moscova, 1966.

În cariera sa impresionantă s-a afirmat prin studii asupra funcţiilor și caracterelor afectivităţii, structura și orientările personalităţii, conştiinţă și inconştient, complexul de frustraţie. Dar și prin analiza psihologică a vieţii cotidiene. Prin Drama psihologiei (1965), carte-eveniment, lucrare de maturitate, atrăgea atenţia asupra „dramei” unei științe care a avut de înfruntat ostilitatea științelor vecine, care a avut de rezolvat contradicţiile sale interioare, care a luptat pentru dobândirea identității sale și care s-a trezit implicată, de la naştere, într-un conflict de legitimare și reabilitare, pentru a-și afirma nobleţea. Atunci când știința psihologiei era invadată de traduceri din literatura sovietică, ideologizată de dogmele marxist-leniniste, cartea aceasta a apărut în România ca o „lumină” care deschidea noi căi de cercetare.
Psiholog de orientare clinică, Pavelcu a fost considerat un fin analist și un maestru al limbajului psihologic, devenind mentorul multor generaţii de psihologi din România. Activitatea sa principală fiind psihologia, lucrările explicit filosofice ocupă o arie redusă în ansamblul operei sale. Printre multiplele sale lucrări pot fi amintite Logica, scrisă în colaborare cu Ion Didilescu; John Locke, text cuprins în Istoria filosofiei moderne; Despre paradoxe, studiu în care se încearcă întemeierea unei soluţionări a paradoxurilor prin distincţia între „planuri de înţeles”; de asemenea, unele texte din Metamorfozele lumii interioare, unde tratează în manieră eseistică despre artă, despre paradoxul cunoaşterii de sine, despre unitatea eului etc.

Dincolo de aceste lucrări, unele texte de psihologie comportă o dimensiune filosofică. Astfel, în Conştiinţă şi inconştient, prin tema cercetării, demersul se apropie pe alocuri, cum observă însuşi autorul, de metafizică sau epistemologie. De asemenea, trebuie amintit şi studiul Sinn und Bedeutung, unde este analizată din perspectivă psihologică o cunoscută temă logico-semiotică, cea a sensului şi semnificaţiei, temă pe care Pavelcu o reia şi în alte scrieri.

Sunt relevante din perspectivă filosofică şi lucrările metateoretice privitoare la psihologie – în primul rând Drama psihologiei, centrală fiind aici problema constituirii psihologiei ca ştiinţă, cea a domeniului ei, a metodologiei şi a legilor sale. Acestei cărţi i se alătură alte texte cu caracter metateoretic, precum La détérmination du fait psychique sau Psihologia – ştiinţă periculoasă.

Ceea ce se impune într-o evocare a personalității academicianului Vasile Pavelcu este modelul omului cu vocație, al omului pasionat, care s-a exprimat maximal, atât în plan științific, cât și în plan profesional și uman. Ca om de știință, a deschis, prin anvergura gândirii sale teoretice, largi perspective „științei psihologiei”. Sunt cunoscute, astfel, analizele profunde și originale din domeniul psihologiei educației, al psihologiei judiciare și al celei clinice, dar mai ales contribuțiile aduse la studiul „afectivității” și al „personalității”, în cadrul căreia omul este privit dintr-o perspectivă integralistă, ca ființă biopsihosocială și culturală.

Prin întreaga sa operă științifică, V. Pavelcu a promovat în psihologia românească o orientare spre valori dintre cele mai înalte ale culturii, în acestea văzând însăși condiția de a fi a „personalității”. Altfel spus, conceptul de personalitate trebuie analizat și definit într-un context informațional interdisciplinar, începând cu noțiunile de „individ” și „individualitate” (estimate din științele biologice) și ajungând la cele de „statut” și „rol” (din sociologie), de „dominantă” și „stil” (din psihologie). Din acest punct de vedere, întreaga psihologie gândită și profesată de acad. V. Pavelcu a fost una a nuanțelor, a spiritului elevat prin finețea observației psihologice („la finesse de l’esprit”).

Ca profesor, acad. V. Pavelcu a onorat învățământul românesc prin formarea unor generații întregi de specialiști nu numai în domeniul psihologiei, dar și al educației, dreptului, psihologiei medicale, asistenței sociale etc. Abilitatea în folosirea unei expuneri plastice, expresive, în folosirea unor exemple convingătoare din marea literatură, a făcut facilă înțelegerea de către studenți a celor mai abstracte conținuturi psihologice. Din relatările studenților săi aflăm că înzestrat cu un fin simț docimologic, profesorul se simțea stânjenit atunci când un student se afla în dificultate la examen, încercând să-l ajute cu multă disponibilitate afectivă. Pe această pantă umană V. Pavelcu s-a distins prin blândețe și bunătate, trăsături prin care a empatizat ca nimeni altul cu semenii, ajutându-i să-și dezvolte fibra umană. Fire optimistă, acorda omului resorturi psihice nebănuite de a progresa și de a se spiritualiza.

A decedat la Iași la 21 februarie 1991, iar în memoria acestei personalități excepționale a României Grupul Şcolar nr. 1 (pentru deficienţe auditive) din Iași va fi numit în 2001 Grupul Şcolar „Vasile Pavelcu”, iar din octombrie 2012 acesta va deveni Liceul Tehnologic Special „Vasile Pavelcu”.

După instaurarea regimului comunist în Basarabia, Pavelcu n-a revenit niciodată în satul natal. Mă întrebam deseori și mă întreb care ar fi fost soarta lui Pavelcu dacă rămânea în Basarabia, ce șanse avea un intelectual cu doctorat la Sorbona și profesor la Iași într-o provincie ocupată de sovietici. Cu siguranță că ar fi avut o soartă similară miilor de Sicorschi sau Grosu, executați sau deportați, cu stigmatul de „intelectual burghez” și „deviaționist occidental”. La fel cum probabil ne așteaptă și pe mulți dintre noi în eventualitatea revenirii în spațiul euroasiatic.