Un rus la București…

Pământurile românești i-au atras ca un magnet sau poate mai bine spus ca un tărâm misterios. De aici vine și încercarea lor constantă de a nu ne lăsa în pace, de unii singuri…

Diverse personalități din istoria Rusiei au lăsat notițele lor despre oamenii și locurile noastre. Unii cu o mare doză de subestimare cum a făcut-o A. Pușkin sau M. Kutuzov, alții având o abordare mai filosofică ca L. Tolstoi sau V. Garșin. Toate aceste note puse una lângă alta ne prezintă o imagine subiectivă a noastră, în timpul care deja s-a scurs. Dar sunt nuanțe, sunt detalii care și astăzi pot servi la întregirea istoriei naționale.

Suntem obişnuiţi cu faptul că trebuie să cunoaştem totul despre primele persoane: preşedinţi, miniştri, ambasadori, fără să bănuim că adevărata viaţă, de cele mai multe ori îşi mişcă tumulturile dincolo de ei.

Pentru a cunoaşte cu adevărat nişte realităţi este foarte bine să cunoaştem oamenii din planul doi al istoriei, anume acolo se zbate o bună parte din pulsul ei veritabil.

Am pornit la descifrarea acestui destin de la o poză publicată în operele complete ale scriitorului și istoricului Alexandru Odobescu.

Funcţionar din consulatul rus de la Bucureşti, Ignatii Iakovenko a ajuns pentru prima oară la Bucureşti în 1812. Făcea parte din echipa lui C.I. Bulgakov, primul secretar al conferinţei de pace de la Bucureşti. Momentul acesta biografic îl relatează în cartea Starea actuală a Principatelor Turceşti Moldavia şi Valahia şi a Regiunii Rosieneşti Basarabia,tipărită la Petersburg în 1828.

A tipărit-o pe timpul când era funcţionar la consulatul rus din Bucureşti şi era unul dintre oamenii de încredere ai generalului Pavel Kiselev (1788-1872), care după războiul ruso-turc din anii 1828-29 era responsabil de destinul celor două principate, Moldova și Valahia, şi s-a ocupat de elaborarea Regulamentului Organic. Astăzi unul din bulevardele centrale ale Bucureștiului îi poartă numele.

Generalul apreciindu-i abnegaţia l-a numit director al poştelor ţării. Acest fapt explică şi apariţia altor lucrări semnate de Ignatii Iakovenko: Moldova şi Muntenia de la 1820 până la 1829 (conţinând 55 de scrisori pregătite pentru tipar de către Ludovic Cosma şi editate în Neamul Românesc Literar, 1910, nr.8) şi Afacerile Valahiei despre care nu se ştie prea multe. Gheorghe Bezviconi în lucrarea Călători ruşi în Moldova şi Muntenia (Bucureşti, 1947) la pag.202 afirmă: „A treia scriere, posibil să fie aceeaşi cu prima lucrare (Starea actuală a Principatelor Turceşti Moldavia şi Valahia şi a Regiunii Rosieneşti Basarabia, (Petersburg, 1828)), fiind intitulată greşit de Cosma: Afacerile Valahiei”.

Conştient de faptul că scrierile lui vor fi utilizate ulterior de cei care vor elabora lucrări statistice, hărţi, aprecieri economice a situaţiei din principate Iakovenko este foarte atent cu detaliile şi multe momente nu pur şi simplu le descrie, el face anumite sugestii, fiind adesea ironic şi chiar sarcastic: „În curând am ajuns la staţia Cucul (azi Plăgineşti –n.r.) şi, schimbând caii, peste trei ore am ajuns la Râmnic. În acest târg sărac, care nu avea mai mult de zece case ca lumea şi vreo 300 case ţărăneşti, nu m-am oprit, ci am mers direct la staţie, care se afla în afara târgului. Aici am văzut un râuleţ, în care abia au dispărut roţile trăsurii mele. Acesta era râuleţul Râmnic, în care se înecase general-locotenentul contele Arcadie Suvorov-Râmnikskii (în 1811. Despre monumentul aşezat pe acest loc – „Vestitorul Istoric (Istoriceskii Vestnik), 1908, nr.5. pag 558…), fiul celebrului comandant de oşti. M-am mirat şi nu-mi venea să cred, că într-un izvoraş atât de neînsemnat, poate să se înece un om. Doamne sfinte! Cine ar fi putut să creadă înainte, că fiul unui ostaş atât de renumit, care însuşi se distinsese pe câmpul lui de activitate, îţi va pierde viaţa în acelaşi loc unde odinioară tatăl lui a repurtat o victorie atât de strălucită, care i-a adus şi denumirea de Râmnikskii? Providenţa, pe care n-o putem pătrunde, acţionează de multe ori într-un mod neobişnuit, pregătind omului o soartă negândită, care pe noi ne miră extraordinar. Scăpat de atâtea pericole, în diferite lupte unde-l pândeau mii de gloanţe şi schije, putea el să creadă că se va îneca într-un râuleţ neînsemnat, pe care-l trecea şezând în căruţa sa? Soarta însă hotărâse să-i curme zilele în acest loc şi nu într-altul. O revărsare a râului, survenită prin surprindere din cauza ploilor căzute în munţi, a accelerat cursul apei, care a răsturnat trăsura contelui, ducând-o repede la vale, aşa încât a fost imposibil să mai fie salvat.” (pag.209, Gheorghe Bezviconi în lucrarea Călători ruşi în Moldova şi Muntenia (Bucureşti, 1947).

Lucrările lui Ignatie Iakovenko pot servi drept cheie pentru descifrarea frământărilor din sud-estul Europei şi contribuţia Rusiei la catalizarea acestor evenimente: Eteria – răscoala grecilor împotriva turcilor, răscoala lui Tudor Vladimirescu, războiul ruso-turc din 1828 ş.a.

Aşa cum procedau mai mulţi demnitari şi ofiţeri ruşi I. Iakovenko s-a căsătorit cu o româncă, Elena (n. pe la 1806-1863, cim. Bellu), fiica doctorului D. Caracaş, căsătorie care s-a încununat cu naşterea a trei băieţi şi trei fete.

Băieţii: Constantin, Pavel şi Nicolae. Din ei urmaşi a avut doar Constantin, fiind căsătorit în Rusia, dar despre ei nu se cunoaşte nimic.
Fetele: Ecaterina, Sofia şi Olga. S-au căsătorit în felul următor: Ecaterina cu Musceleanu în prima căsătorie, cu Colontauf, în a doua. Sofia cu doctorul Iosif Suhamel. Olga cu Nicolae A. Kretzulescu.

Şi dacă nu se cunoaşte exact anul naşterii lui I. Iakovenko, apoi la sigur se ştie când şi cum a murit:

„La Bucureşti, el a locuit într-o casă care azi este dărâmată şi care a fost pe locul actualei biserici ruseşti de lângă strada Bursei, în spatele monumentului lui Mihai Viteazul. Iakovenko a devenit proprietar prin cumpărare al unei mari întinderi pe Dealul Spirei, cam întregul teren ocupat de Şcoala Militară şi de institutul de cultură fizică, întinzându-se între strada 13 septembrie şi până în strada Izvor. Acolo îşi clădi o casă şi îşi avea reşedinţa de vară, petrecând multe luni ale anului cu toată familia. Alături de foişorul în stil românesc cu două caturi, plantase o grădină care cu timpul deveni un adevărat parc, apreciat de toată societatea bucureşteană a acelor vremi. Încă şi azi mai sunt, ici şi acolo, vechi castani din grădina lui Iakovenko. Om de cultură generală foarte apreciată pe acele vremi, era şi un botanist încercat şi punea cea mai mare grijă la creşterea pomilor roditori, îngrijindu-i personal cu multă dragoste. De altfel însăşi moartea şi-a aflat-o în grădina sa din Dealul Spirei, într-o după amiază, pe la orele asfinţitului. Fu găsit mort întins pe jos sub un nuc plantat de dânsul, aproape de uliţă care suia spre deal şi care până acum câţiva ani mai era fiinţă. Era în anul 1870. Falnicul bătrân trecuse cu mult de 70 de ani.”(pag.201-202, Gheorghe Bezviconi în lucrarea Călători ruşi în Moldova şi Muntenia (Bucureşti, 1947).)

La cimitirul Bellu din București o să descoperiți mai multe nume de nobili ruși rămași pe veci în pământul României. Majoritatea lor s-au înrudit cu familiile nobiliare autohtone, au acceptat tradițiile locului și s-au dizolvat firesc în noua societate.

Alții, ca Ignatie Iakovenko au mers mai departe lăsându-ne ca moștenire nu numai numele urmașilor săi, ci și un nume adunat pe o carte…