Pe câmpia întinsă, sub soarele palid al lui octombrie, câţiva săteni din Cupcini adună ultimele roade. Nu departe, ceva mai la stânga, se zăreşte o cireadă de vaci, care pasc ici şi colo. Câteva raze mai îndrăzneţe scizionează parcă în mici fâşii de lumină dealul şi zarea domnite de o linişte asurzitoare. Un peisaj ruginit şi bucolic, care te îndeamnă spre meditaţie şi poezie, dar care se dovedeşte mai mult decât amăgitor căci, în paralel cu acest univers, pulsează un altul, întunecat şi furibund. Nu este iadul, dar seamănă bine cu el, diferă doar… temperatura. Zilnic, în cariera de piatră de la marginea oraşului, îşi câştigă pâinea neagră circa o sută de mineri. Acolo ei îşi petrec cea mai mare parte a timpului – într-un loc periculos, fără suflare, lipsit de lumină şi prestând o muncă foarte prost plătită. Şi e suficient să cobori puţin în mină, ca să înţelegi că viaţa lor în inima pământului nu e deloc uşoară…

Ne aflăm la vreo 60 de metri sub pământ, înaintând continuu în bezna infernală. Singura sursă de lumină sunt farurile maşinii, care abia îşi croiesc drum prin coridorul întunecat de piatră. Prin părţi se zăresc galeriile alăturate, în care zac mormane de bolovani, moloz şi câteva „cadavre” de utilaje. Nimic nu indică vreo adresă, itinerarul nostru rămânând la discreţia şoferului. Sub roţile maşinii praful devine şi mai dens şi, deşi nu-l puteam vedea, îl simţim din plin, inspirându-l. Mâinile şi picioarele încep să-mi îngheţe. E greu de imaginat că aici se poate trăi mai mult de jumătate de ceas, darămite opt ore pe zi.… Şi mai greu e să-mi închipui cum muncitorii parcurg zilnic kilometri întregi de întunecime până la locul de muncă.

Un miner ridică circa treizeci de tone pe zi

Abia după trei kilometri, bezna e însufleţită de nişte umbre omeneşti. „Colea!, proveri snaciala stenu!” (Colea!, verifică mai întâi peretele), se aude un glas. După câteva secunde cercul luminos al lanternei descoperă, undeva din întuneric, un miner mânjit de praf amestecat cu sudoare. Omul se uită curios la noi, gâfâind, cu faţa atât de murdară, încât i se poate distinge doar albul ochilor, umbriţi şi ei de pleoapele pline de colb. Cele câteva straturi de haine sunt şi ele atât de murdare, încât am impresia că au fost turnate din beton. „Uje proveril” (Am verificat deja), îi răspunde ortacul, respirând greu şi el, şi-o zbugheşte undeva în întuneric, lăsând în urma sa doar pleoscăitul ciubotelor ce călcă prin apa din galerie, trecută de glezne.

„E grea viaţa de aici, îmi spune Pavel Laurentii, care lucrează de 28 de ani în mină. Da’ ce, asta-i viaţă?, strânge el din umeri. Am două fete pe care trebuie să le învăţ. Existenţa noastră este, înainte de toate, foarte întunecată. Dar ce să-i faci? Trebuie să munceşti, totul e scump la ziua de azi”, spune minerul. Când îl întreb de leafă, strâmbă din nas: „Păi când şi cum!, dar nu ajunge până la 4000 de lei”, strigă din răsputeri muncitorul, încercând să acopere zgomotul maşinilor. Pentru aceşti bani, el cară în fiecare zi câte şase-şapte tone de moloz, la care se adaugă extragerea a încă cinci metri cubi de piatră.

„Du-te, mă, în sărăcie…”

Mai mult de jumătate din cei 28 de ani de trudă el i-a petrecut în bezna şi noroiul din carieră. „Pe timpul Uniunii Sovietice, meseria de miner era mult mai plătită decât altele. Cinci-şase sute de ruble pe lună erau bani care îmi asigurau o existenţă îmbelşugată. Acum, însă, nu-i chip de trăit. Statul nostru ne umileşte”, îmi zice el, arătându-se nemulţumit şi faţă de noile modificări ale vârstei de pensionare. „Trebuia să ies la pensie la 54 de ani, dar actuala lege mă obligă să muncesc 35 de ani. Aş vrea ca ministrul Muncii să vadă în ce condiţii lucrăm noi”, se revoltă Pavel Laurentii, ştergându-şi fruntea cu dosul palmei. Un alt coleg de-al său, mult mai tânăr, îmi spune că lucrează în mină de 12 ani, timp în care tot de atâtea ori a reuşit şi să se concedieze. „Tatăl meu, care acum este la pensie, m-a adus aici. Eu am o soţie şi trei copii pe care trebuie să-i hrănesc, de aceea, sunt nevoit să ridic câte 30 de tone de piatră pe zi, împreună cu molozul şi piatra extrasă. Din această cauză mă doare foarte tare coloana vertebrală. Eee… sunt mai multe la mijloc”, adaugă ortacul, apoi dă neputincios din mâini şi-şi aţinteşte privirea în jos.

„Băi Serioja, hai lasă prostiile şi vino şi vorbeşte omeneşte cu femeia, dacă te roagă”, îl îndeamnă Pavel Laurentii pe colegul său de grotă. „Lasă-mă că nu am chef de vorbă acum”, răspunde peste umăr ortacul, căutându-şi de ale lui. „Da’ ce eşti aşa de scump la vorbă azi, poate ţi-e ruşine de cineva, ai…?”, îl întrebă în batjocură veteranul din mină, privind întrebător spre ceilalţi. „Du-te, mă, în sărăcie, ce eu nu am mai văzut oameni…”, bolborosi sub nas Serioja. Realizez că este pentru prima dată când aud un astfel de „du-te…”.

Minele din Moldova, adevărate manufacturi

Procedura de extragere a pietrei e una destul de complicată şi anevoioasă. Prima operaţiune constă în examinarea în prealabil a tavanului, pe care o efectuează câţiva ingineri, înainte ca minerii să-şi înceapă munca. Acelaşi lucru este făcut şi de către lucrători, însă de această dată e vizat zidul ce urmează să fie tăiat. „Dacă peretele inspectat sună a gol, nu e voie să lucrăm la el, deoarece există pericolul să se surpe. Doar după ce ne asigurăm de rezistenţa lui putem începe lucrarea propriu-zisă. Apoi se fixează combina de tăiat piatră, astfel încât discurile ei să fie aşezate în poziţie verticală, după care zidul se taie şi pe orizontală. După ce se stabileşte o fereastră de circa 7/7 metri, se scot cu lomul 50 de cotileţi”, îmi explică Iuri Borisov, şeful sectorului Chetroşica al minei de la Cupcini. Specialistul mai spune că, acum cinci ani, întreaga galerie era iluminată de becuri amplasate la o distanţă de 50 de metri. Însă, din cauza lipsei cablului şi a becurilor, lumina în galerie e inexistentă. Un alt aspect critic îl reprezintă utilajul învechit, rămas tocmai din „epoca de piatră”. „În carierele din Europa minerii beneficiază de cele mai performante utilaje de extras piatra, ceea ce înlesneşte cu mult lucrările. La noi însă unele maşini au o viaţă de peste 30 de ani, timp în care au fost reparate de zeci de ori. Cu alte cuvinte, 75% din tehnica utilizată a depăşit normele rezonabile de uzură. Alta nouă nu ne permitem, fiindcă este foarte scumpă”, remarcă şeful sectorului Chetroşica.

Piaţa de desfacere din Moldova este moartă

În pofida dificultăţilor, administraţia încearcă din răsputeri să menţină pe linia de plutire cariera de piatră din oraşul Cupcini, a cărei activitate depinde în totalitate de comenzi. „Atât cât producem, atâta încercăm să şi vindem. Dar, orice am face, circa 50 de cuburi de piatră rămân la retur. Problema este generată de faptul că, în acest moment, pe piaţa noastră nu există firme de construcţii serioase care să utilizeze cotileţul ca material de bază. Iar firmele mici nu folosesc acest material pentru că el a devenit unul de lux…”, îmi explică Iuri Borisov. Acest lucru este confirmat chiar de directorul minei Cupcini, Serghei Kaşeev. „Cu regret, noi am pierdut piaţa de desfacere din Bălţi, pentru că aici nu mai există nicio companie de construcţii. Anterior, această zonă asigura lunar comercializarea a circa două mii de metri cubi de cotileţ, ceea ce înseamnă 144 mii de bucăţi. Astăzi însă sectorul este mort. Din acest considerent, suntem nevoiţi să reprofilăm întreprinderea şi să ne orientăm spre alte pieţe, precum cea din Ucraina, Rusia şi România”, spune Kaşeev şi adaugă că, din cauza tarifelor mari pentru transportul pe calea ferată, exportul mărfii se efectuează cu dificultate atât în ţară, cât şi în afara ei. Kaşeev recomandă autorităţilor să-şi revizuiască atitudinea faţă de acest domeniu important pentru economie. „Azi nu există specialişti în domeniul geodeziei, care să exploreze noi sectoare de extragere a materialelor din piatră. Necesitatea acestora este cu atât mai mare, cu cât vechile sectoare de extragere a pietrei se epuizează rapid”, remarcă directorul minei din Cupcini.

Lumina de nicăieri

…Drumul spre lumina de afară nu se grăbeşte să apară de după culoarele întortocheate ale acestui univers odios. Mă mulţumesc însă să observ cum, după o zi grea de muncă, oamenii întunericului se întorc spre casele lor. Cu bocancii plini de noroi, îşi cară obosiţi trupurile istovite de muncă. Umbrele lor alungite se întind pe pereţi ca nişte fantome uriaşe gata să sară peste mine. Însă ele nu par stingherite de prezenţa cuiva, iar întunericul le este mult prea familiar. Astfel, minerii îşi continuară drumul afară spre galerie, pentru ca a doua zi s-o ia de la început, iar şi iar, până la pensie sau, poate, şi după… Mă simt ruşinată şi chiar vinovată pentru faptul că despre povestea lor voi scrie într-un loc cald şi luminos, însoţită de aroma cafelei de birou. Gândurile mă duc pe nevrute la cei mai puţin norocoşi ca mine, ale căror destine au fost pecetluite, din greu, de viaţa trăită în mină…

Galeria minieră din Cupcini funcţionează de mai bine de 50 de ani. În cadrul celor patru filiale activează peste 200 de angajaţi. Zilnic, aici sunt extrase 6000 de cotileţi şi materiale precum pietriş fracţionat, tuf-piatră şi faţade de ţiglă.

Potrivit Direcţiei statistica industriei, energeticii şi construcţiilor a BNS, numărul efectiv de întreprinderi cu activitatea principală „Industria extractivă” care au raportat anul trecut au fost – 101, dintre care 2 – extracţia petrolului, 99 – alte ramuri. Aici se includ 39 – cariere de piatră, 38 – piatră pentru construcţii, 1- piatră calcaroasă, ghips şi cretă, 60 – nisip şi pietriş.