Al 11-lea fiu al preotului Gheorghe Savin, paroh al Bisericii Sfinţii Împăraţi din Jorăşti, şi al soţiei sale Zoiţa, din cei 13 copii pe care i-au avut, Ioan Gh. Savin (18.XII.1885, com. Jorăşti, jud. Galaţi – 22.II.1973, Bucureşti) a fost un mare teolog, un erudit filosof, un pedagog de vocație şi un publicist inspirat.
În anul 1891, la doar 6 ani, începe școala primară în comuna sa natală şi o termină la o școală din Bârlad, urmează cursurile Seminarului din Roman (1892), mai apoi seminarul Veniamin Costache din Iaşi (1895). Chiar din primii ani de studii la Iași se remarcă ca un bun cunoscător al istoriei, participând la un concurs naţional, obţine premiul I. Cu începere din 1905 urmează cursurile Facultății de Teologie a Universității din Bucureşti. În 1910 îşi ia licenţa în teologie şi la propunerea profesorului său Ioan Mihălcescu, e trimis ca bursier în Germania, la Berlin și Heidelberg (1910-1915). Studiază aprofundat: Istoria filosofiei, logica, psihologia, istoria valorilor, pedagogia ș.a..
Probabil că anume în acele celebre aule și biblioteci s-a născut aurul pur al mărturisirii sale de credință:
Creștinismul are nevoie de mai multă interiorizare. Și desigur, și de o mai largă precizare.
Suntem față de dogmele credinței de o groaznică, aproape ofensatoare ignoranță.
Din cauza acestei ignoranțe, pactizăm cu doctrinele și asociațiile cele mai ireconciliabile cu creștinismul.
Suntem creștini și totuși frecventăm, ca membri asidui, lojile francmasonice!
Ne închinăm Mântuitorului Hristos, dar în același timp o facem pe membrii devotați ai societăților teosofice, exultăm după magismul indic sau mesianismul lui Krishna-Murti!
Avem în creștinism cel mai larg și cel mai categoric imperativ al dreptății sociale și al înfrățirii universale și totuși căutăm remediile pe căile anarhiei revoluționare, sau ne ținem morțiș de coada ligilor internaționale de pacificare universală.
Dacă creștinismul nostru ar fi mai adânc și mai activ, am găsi în el suficiente rețete salvatoare.
Iată atâtea probleme care-și așteaptă, din punct de vedere creștin, o mai largă lămurire și o mai categorică precizare. Ceea ce vom căuta să facem în această primă serie de scurte studii.
(Ioan Gh. Savin, Iconoclaști și apostați contemporani.– București, 1995).
Aurel Savin, nepotul lui Ioan Gh. Savin într-o notă biobibliografică întocmită pentru ediția citată mai sus, face unele precizări:
Am aflat din Nota autobiografică pe care unchiul mi-a lăsat-o la cererea mea că, între anii 1910-1915, a urmat, la Berlin, cursurile unor profesori prestigioși precum Alois Bruhl (Istoria filozofiei și logică), K. Stumph (Psihologie), K. Munsterberg (Istoria valorilor), Spranger (Pedagogie).
Ulterior, este atras de faima a doi mari profesori din Haidelberg, Wilhem Windelband, care preda filozofia și logica, precum și Ernst Troeltsch, teologie și filozofie. L-au influențat de asemenea cursul doctoral de economie politică ținut de prof. Gothmi și cel de teologie practică al prof. Niebergall, precum și cursul de logică și teoria cunoașterii susținut de profesorul Emil Lask. Multe din aceste nume erau cunoscute și de Părintele prof. D. Stăniloae, care saluta în ele niște „valori remarcabile”.
După izbucnirea războiului franco-german în 1914, cere, şi obţine din ţară o amânare a încorporării în vederea pregătirii şi susţinerii tezei de doctorat la profesorul Ernst Troeltsch, cu titlul Die Religions inhalte eines Systems der Werte, pe care o susţine (cu un real succes), primind certificatul de doctor în teologie şi filozofie al Universităţii din Heidelberg.
În 1915 se întoarce în ţară, unde este declarat „nesupus la încorporare”, dar în faţa dovezilor prezentate este absolvit şi trimis la Şcoala de ofiţeri de la Ploieşti şi apoi la regimentul din Galaţi, iar pe urmă pe front; după armistiţiu, rămâne profesor de germană şi română la liceul din Bolgrad. În 1920 este numit Inspector General la Ministerul Cultelor, unde deja activau: Nichifor Crainic, Gala Galaction, Vasile Voiculescu ș.a. Și atunci când prietenul său, Octavian Goga, pe atunci ministru al cultelor, i-a propus să intre în colegiul de redacție al revistei Cuvântul editată de minister și difuzată gratuit în fiecare parohie, a acceptat cu plăcere.
Despre istoria obținerii titlului de doctor și despre cariera sa militară Ioan Gh. Savin a scris la 22 noiembrie 1967 în Notă autobiografică, publicată în finalul ediției Mistica apuseană (Sibiu, 1996):
…Cum lucrarea scrisă fusese aprobată de comisia examinatoare și găsită bună și suficient notată, a trebuit să plec în țară întrucât amânării acordate îi trecuse termenul și fusesem dat „nesupus” la legea recrutării. N-am mai îndeplinit formula investirii publice a titlului de doctor care, mai ales aici la Heidelberg, se făcea cu un deosebit fast. Starea de război în 1915 începuse să se arate cam nesigură pentru Germania, mai ales după retragerea de pe Marna, și tot mai alarmant și pentru cei sortiți să se grăbească din cauza războiului. Ni s-au eliberat simple certificate cu aprobarea examenelor date și a lucrării scrise aprobate, conferindu-ni-se titlul de doctor.
Am fost asimilat acestora și mi s-a eliberat și mie un astfel de certificat, cu care am sosit în țară în toamna anului 1915. Aici m-am prezentat la cercul de recrutare, unde fusesem dat ca „nesupus la încorporare” dar, luându-se în considerație situația mea specială, m-a „amnistiat” și trimis la școala de ofițeri de rezervă de la Ploiești.
…o întâmplare neprevăzută a făcut să pătimesc, adică să fiu scos din cadrele acestei școli, atât de mult căutate și râvnite și, la care fusesem trimis din „oficiu”. Am fost trimis la regimentul 51 Galați căruia îi aparțineam, ca simplu soldat și pus să învăț instrucția ca orice recrut care pentru prima oară pune mâna pe armă. „Întâmplarea” de care am pomenit și care a dus la îndepărtarea mea din școala militară de la Ploiești, a fost cea care urmează.
Având într-o duminică, după o lună de școală, „liber”, am venit la București și, întâmplător, am asistat la o întrunire care se ținea în sala Dacia, întrunire ținută de oameni de diferite nuanțe politice, în special conservatori, care erau în opoziție și care cereau intrarea noastră imediată în război, alături de „aliați”.
Bolgradul, orașul mic de la sud cunoscut mai curând ca un centru cultural al coloniștilor bulgari, este primul oraș în care el a cunoscut spiritul Basarabiei. Dar aici nu se reține prea mult. În 1920 este chemat la Bucureşti şi numit inspector general la Ministerul Cultelor şi redactor responsabil de apariția publicaţiei oficiale a ministerului – Cuvântul.
O altă încercare de a face muncă birocratică a întreprins-o în 1937, când la solicitarea poetului Octavian Goga, desemnat prim-ministru a acceptat numirea sa ca subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale într-o guvernare scurtă ca un fulger (29.XII.1937-10.II.1938).
Ulterior a refuzat cu stoicism toate propunerile de a face parte din echipe de guvernare, propuneri parvenite din partea patriarhului Miron Cristea sau a mareșalului Ion Antonescu. Acest dezinteres pentru fotolii înalte are și o explicație – îi era total străin interesul pentru munca militantă de partid pe care el o vedea incompatibilă cu poziția lui de apologet creștin.
Preocupările lui încă din 1927 s-au axat pe învăţământul teologic universitar. Debutează ca profesor de Filozofie a religiei şi Apologetică la Facultatea de Teologie din Iaşi, pe urmă la Chişinău (1927–1941), unde un timp a fost și decan şi, în final, la catedra de Apologetică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1941–1947), de unde este pensionat în 1948.
Fiind cadru didactic, a participat la Congresul profesorilor de Teologie ortodoxă de la Atena (1936).
La 5 mai 1950, este arestat de organele Securităţii RPR şi încarcerat la Sighetu Marmaţiei „pentru activitate intensă împotriva mişcării muncitoreşti” și la 6 iulie 1955 a fost eliberat din închisoare. Dar ieșirea din închisoare n-a însemnat și revenirea la viața normală. Abia în 1962 a primit dreptul să publice un articol în revista Studii Teologice, dar să-l publice sub numele fratelui său și abia în anii după 1970 i s-a permis să publice cu numele lui. În anii care urmează, scrie o serie de lucrări aflate în manuscris şi publică în reviste de specialitate, cum ar fi Revista de Studii Teologice, Biserica Ortodoxă Română, Viitorul, Mitropolia Olteniei ş. a.
Tot în 1962, la 1 mai, i s-a refuzat dreptul la pensia socială, care de fapt însemna o condamnare la viață mizeră. Motivația este uluitoare: …ca profesor de teologie a combătut materialismul istoric, baza ideologică a guvernării democratice de astăzi a țării.
Și concluzia discuției la oficiu de pensii: Să te plătească popii pe care i-ai slujit, nu clasa muncitoare!
La 22 februarie 1973, încetează din viaţă. Corpul neînsuflețit a fost depus la Biserica Sf. Ecaterina, capela Institutului Teologic din București.
Este înmormântat la Cimitirul Cernica, căci a preferat să-și doarmă somnul de veci tot printre basarabeni.
Lucrări mai însemnate: Învăţământul religios în şcolile secundare, seminarii şi licee. (Bucureşti, 1922); Biserica română şi noua ei organizare. (Bucureşti, 1925); Cultură şi religie. (Bucureşti, 1927 (culegere de articole)); Filosofia şi istoria ei. (Bucureşti, 1927); Apologetica. Elemente de filosofia religiunii creştine – manual pentru uzul şcolilor secundare şi al seminariilor teologice. (Bucureşti, 1929); Dovezile raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu. Studiu introductiv. (Bucureşti, 1927, ed. II-a. 1932); Iconoclaşti şi apostaţi contemporani. (Bucureşti, 1932 (ed. a II-a, 1936, ed. a III-a, 1995)); Creştinismul şi viaţa. (Bucureşti, 1935 (culegere de articole)); Curs de Apologetică. Chestiuni introductive. (Bucureşti, 1935); Fiinţa şi orientarea religiei. (Bucureşti, 1937); Problema cultelor în România. (Bucureşti, 1937); Ştiinţa şi originea religiei. (Bucureşti, 1937); Creştinism şi comunism. (Bucureşti, 1938); Existenţa lui Dumnezeu. 1. Proba ontologică. (Bucureşti, 1940); 2. Probele Cosmologică şi teleologică. (Bucureşti, 1943); Creştinismul şi gândirea contemporană. (Bucureşti, 1940); Ce este Ortodoxia? (Bucureşti, 1942); Teologie şi istorie. (Bucureşti, 1943); Creştinismul şi cultura română, (Conferinţă în Biserica Ortodoxă Română, 1943); Precizări şi recomandări în jurul problemei „Fraţii Domnului”, (în Studii Teologice, 1961); Iconomia şi roadele învierii Domnului, (în ST, 1962); Rolul dreptului Iosif în iconomia răscumpărării şi locul său în hagiografia creştină, (în ST, 1964); Mântuitorul Iisus Hristos în lumina sfintelor Evanghelii, (în ST, 1964); Despre chipul iconografic al Mântuitorului, (în MO, 1965); Mesianitatea Mântuitorului Hristos şi învăţătura Lui, (în ST, 1967.)
Fostul lui discipol, mitropolitul Antonie Plămădeală a reușit să prefațeze și să tipărească două volume din opera fostului său profesor: Mistica apuseană (Sibiu, 1996) și Mistica și ascetica ortodoxă (Sibiu, 1996).
În Cuvântul înainte la ediția Mistica apuseană mitropolitul Antonie face o precizare:
Erau profesori care „țineau” numai lecții. Profesorii mari, însă, țineau prelegeri. Acestea erau solemne, inedite, și asistența se compunea nu numai din studenții anului respectiv ci, după valoarea profesorului, prelegerile erau urmărite de studenți din toți anii, studenți de la alte facultăți și chiar de public. Pe vremea aceea amfiteatrele erau deschise și publicului.
Așa se petreceau lucrurile la prelegerile lui Nichifor Crainic, ale lui Ioan Gh. Savin, ale părintelui Ioan G. Coman și, bineînțeles, ale părintelui Dumitru Stăniloae după ce s-a mutat de la Sibiu la București.
În contextul vieții contemporane se impune de la sine redescoperirea operei și omului Ioan Gh. Savin, despre care au scris:
Mihail Verban, Profesorul Ioan Gh. Savin apărător al credinţei (// Raze de Lumină, 1938, nr.1-4.), Pr. prof. Petru Rezuş, Profesorul Ioan Gh. Savin (//Studii Teologice, 1974, nr.1-2.), și distinsul academician Mircea Păcurariu, în lucrarea sa Dicţionarul teologilor români. (Bucureşti, 1996) Așa cum o remarcă necesară a făcut Aurel Savin în finalul postfeței de la Mistica apuseană:
I. Gh. Savin a fost căsătorit cu scriitoarea Natalia Negru, apoi cu Lucia Avramescu, o doamnă de familie deosebită, spirit vioi și apreciabilă cultură care, după arestarea lui a divorțat, spre a evita consecințele barbare ale faptului de a avea un soț arestat pentru activitate anticomunistă. După ieșirea din închisoare s-a căsătorit cu doamna Cornelia Rădulescu, dintr-o familie deosebită din Banat, ea însăși de cultură și distincție remarcabilă, care l-a îngrijit cu devoțiune, dovedind o înaltă ținută creștină și care i-a creat o atmosferă de optimism și condiții de studiu foarte bune.
Aș mai adăuga în final că mai există de la I. Gh. Savin un text dactilografiat: „Problema existenței sufletului-substanță”, prelegeri ținute la Facultatea de Teologie din Chișinău între anii 1931-1932 și 1941-1942. Ar putea să-l aibă foștii lui studenți din acea vreme.
Iată încă o temă de cercetare legată de Ioan Gh. Savin, un intelectual care a marcat viața Basarabiei prin discipolii săi, preoții de altădată, iar prin statura sa spirituală a dat o culoare inedită Chișinăului…
