Urăsc toţi. Urâm pe toţi. Îmi urăsc vecinici de palier. Vecinii de palier mă urăsc pe mine. O urăsc pe vânzătoarea de ziare şi ea mă urăşte pe mine de moarte. Îl urăsc pe troleibuzist şi el mă urăşte pe mine. Taxatoarea mă urăşte. Eu o urăsc pe taxatoare. Mă urăsc trecătorii pe lângă care trec şi eu îi urăsc pe ei. Îl urăsc pe un tip care vorbeşte tare şi el se uită chiorâş la mine. Cer o pâine de la magazin şi vânzătoarea strigă la mine. Strig şi eu la o femeie de la care cumpăr lapte. Strigăm unii la alţii. Ne privim chiorâş. Nu ne ascultăm. Nu avem chef să ne strângem mâinile.
Ura – ăsta e un sentiment copleşitor. Ieşi în stradă şi începi să urăşti. Intri la serviciu şi încep să te mănânce pumnii. Îi urâm pe ruşi, ruşii ne urăsc pe noi. Îi urâm pe comunişti şi comuniştii ne-ar arde de vii dacă ar putea. Îi urâm pe cei care ne-au ieşit în întâmpinare pe trotuar. Îi urâm pe cei care urmează să treacă strada. Fără motiv. Deseori, fără niciun motiv.
M-am prins şi eu de multe ori cum mă cuprindea ura. O ură iraţională faţă de oamenii din jurul meu care nu mi-au făcut absolut niciun rău. Şi atunci am început să mă întreb, stai aşa, frate, da de unde se trage ura asta? De ce îi urăsc pe cei care au un alt punct de vedere? De ce îi urăsc pe cei care gândesc altfel? De ce îi urăsc pe cei care nu sunt de acord cu părerea mea?
A trăi în Republica Moldova înseamnă a urî.
Am fost o dată în Germania, într-un oraş german şi mergeam pe o stradă plină cu cetăţeni germani şi, brusc, am simţit cum ura se năştea în capul meu faţă de nemţi. Îmi venea să strig, bă, voi sunteţi nişte fascişti şi m-am speriat. M-a luat şi cu cald, şi cu rece. De unde şi până unde m-am întrebat puteam să am eu un asemenea gând? De unde?
E adevărat că starea aceasta a durat foarte puţin, dar am trăit-o şi m-am speriat. Culmea e că bunicii mei vorbeau fluent germana. Culmea e că şi taică-meu o rupea în germană. Apoi mi-am dat seama de unde mi se trage. Ştiţi şi voi prea bine de unde ni se trage această ură faţă de nemţi. Ca şi ura faţă de români. Sau faţă de americani. Sau faţă de europeni. A explicat-o foarte bine în romanul său Sex & perestroika un cunoscut scriitor moldovean.
Mă uit în oglindă şi mă prind că mă urăsc. Şi lucrul ăsta mă îngrozeşte. Nu, eu aşa nu mai pot trăi. Ar trebui să schimbăm ceva, vorba Simonei Popescu. Dar oare ce? Nu ştiu ce, dar ar trebui, pentru că eu aşa nu mai pot trăi.
