Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri." (Marcu 8; 34-38)
Postul, înfrânarea, smerenia – înseamnă lepădare de sine. Pentru că de fapt lepădarea de sine presupune renunțarea la dorințele proprii. De la o mâncare gustoasă, la grija excesivă față de propria persoană. Niciodată nu îi vom iubi pe ceilalți oameni, câtă vreme ne iubim prea mult pe noi și raportăm totul la noi. Căci nu o să îl putem iubi pe cel care e promovat la serviciu într-un post pe care îl dorim pentru noi.
Crucea, în acest context, știm cu toții că e un fel de soartă, drumul nostru în viață – cu toate greutățile ei. În versetele de mai sus, ceea ce urmează („cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde”), se referă, în primul rând, la cei care aveau să fie uciși pentru credința lor în Hristos. Cuvintele Mântuitorului îi pregătea pentru persecuția ce se apropia. Rușinarea de Iisus și de învățăturile Lui însemna ascunderea credinței creștine în fața persecutorilor.
Dar fiecare cuvânt spus de Iisus e valabil și astăzi. De aceea ne-a zis: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13; 31). În zilele noastre foarte mulți oameni s-au obișnuit să creadă că religia e o treabă atât de intimă, încât nici nu e nevoie ca ceilalți să știe dacă și cum credem. Credința ca o problemă de intimitate, mă face să mă gândesc la jertfa Mântuitorului, care nu a fost deloc o chestie privată și intimă. Poate tocmai de aceea se spune că fiecare dintre noi are o cruce de purtat, fiindcă nu e chiar privată și ferită de ochii lumii. Pe de altă parte nu îmi pot imagina ca celelalte lucruri din viața noastră, pe care le considerăm intime, săfie neobservate de ceilalți. Să trăim ca şi cum nu am avea familie sau prieteni, fiindcă am considera relaţiile astea prea private ca să le expunem.
Când creștinii au început să poarte cruci la gât, ele nu erau podoabe, așa cum vedem astăzi. Ci erau o mărturisire, cum e și faptul că ne facem cruce când trecem pe lângă biserică. Însă adevărata mărturisire constă în faptele noastre, atât în biserică, cât și în afara ei.
