În satele Moldovei, vaca – simbol al gospodăriei țărănești – dispare încet, iar tabloul devine aproape absurd: o sticlă de apă minerală costă mai mult decât un litru de lapte. Statisticile arată doar în jur de 70.000 de bovine în gospodării, mult mai puține decât anul trecut, iar grajdurile care altădată forfoteau de animale stau acum goale. Pentru multe familii, decizia de a renunța la vacă nu mai este una de confort, ci una de supraviețuire economică.
Pentru oamenii de la sate, vaca a devenit un lux greu de susținut. Furajele s-au scumpit odată cu prețurile la cereale și cu costurile tot mai mari de transport, iar seceta repetată a redus drastic producția de iarbă și fân. Gospodarii calculează rece: hrana pentru animal costă din ce în ce mai mult, în timp ce prețul primit pe litrul de lapte abia acoperă cheltuielile de bază. În aceste condiții, munca de dimineața până seara nu mai are justificare economică.
Munca în sine este un alt factor care împinge oamenii să renunțe. O vacă în gospodărie înseamnă trezire devreme, muls de două ori pe zi, curățenie în grajd, pregătirea furajelor, grijă în caz de boală. În familiile îmbătrânite sau cu tinerii plecați la muncă peste hotare, nu mai are cine să ducă această povară. Pentru mulți, e mai simplu să cumpere laptele din magazin decât să întrețină un animal care cere timp, bani și efort fizic continuu.
În timp ce gospodăria mică se stinge, fermele mari, subvenționate, reușesc să reziste și chiar să își crească efectivele. Cu acces la fonduri, programe de sprijin și tehnologii moderne, aceste exploatații industriale pot optimiza costurile și negocia prețuri mai bune pe piață. Paradoxul este că, pe măsură ce sistemul de subvenții susține fermele mari, vaca „de la poartă” devine tot mai rară, iar modelul tradițional de gospodărie familială se topește din peisaj.
Această transformare schimbă profund viața satului. Laptele „de acasă”, brânza și smântâna făcute în curte, relația directă dintre vecin și cumpărător dispar treptat, înlocuite de produse ambalate, aduse de departe și standardizate. Pentru o parte a populației, poate înseamnă confort și siguranță sanitară, dar pentru mulți alții e o pierdere de identitate și de autonomie alimentară. Satul devine tot mai puțin producător și tot mai mult simplu consumator.
În spatele cifrelor se ascunde un risc pe termen lung: o Moldovă rurală fără vaci în gospodării este o Moldovă mai vulnerabilă la șocuri de preț, mai dependentă de importuri și de marile lanțuri comerciale. Fără politici care să sprijine direct micii producători, să facă rentabilă măcar o singură vacă în ogradă, statul acceptă, de fapt, dispariția unui model de viață. Iar când ultimul grajd se va închide, nu va dispărea doar o ramură de producție, ci un întreg mod de a înțelege satul moldovenesc.
