– Dle Cazacu, vă mai amintiți cum ați decis să deveniți actor?
– Da, mi-amintesc (râde)… Trigonometria m-a făcut actor. Eram în școală și nu-mi plăcea acest obiect. Dar făceam parte dintr-o formație și se anunțase un concurs la Chișinău, iar directorul ne-a spus că, dacă venim cu vreun premiu din capitală, scăpăm de un examen. Ne-am întors acasă cu un loc, nu mai țin minte care, și am trecut examenul. După aia cineva m-a îndrumat să încerc la Institutul de Arte, unde am intrat la regie, dar eu idee nu aveam ce înseamnă asta. După ce am trecut concursul de admitere, cineva ne-a întrebat pe noi, proaspeții studenți, cine vrea să învețe la Moscova sau Leningrad. Eu am ridicat mâna pentru Moscova și am plecat să învăț acolo, la regie, împreună cu alți șapte colegi. După ce am înțeles ce gust are pâinea pe care încep s-o mănânc, ni s-a spus că, după ce voi termina studiile, vom lucra directori la Casa de Cultură și atunci am renunțat și am plecat acasă, în sat. La o săptămână, după ce am ajuns acasă, am fost invitat la Ministerul Culturii, unde m-au întrebat de ce am abandonat studiile. Am încercat să caut motive că nu știu limba și tot așa, și ei mi-au propus să-mi continui studiile. Am continuat să învăț cinci ani la Institutul de Arte din Chișinău, dar nu la regie, ci la comedie muzicală.

– Sunteți unul din fondatorii Teatrului „Satiricus Ion Luca Caragiale” din Chișinău. Cum ați pus baza acestui teatru?
– Eram la Teatrul ,,Pușkin” și acolo m-am întâlnit cu Sandu Grecu, și el mi-a spus că vrea să facă un teatru. Ne-am gândit cu cine să-l întemeiem și, împreună cu Popescu, Deviza, Curagău, Cucuruzac și Grecu, care era capul, am început acest lucru. Grecu știa tot ce trebuie de făcut, unde să mergem, ce uși să deschidem, iar noi îl ajutam. Ar fi nedrept să zic că am deschis cu greu acest teatru, însă noi eram deja obosiți de plăcere. Erau zile când ne certam, ne rugam, am avut multe peripeții, dar a meritat. Cel mai interesant a fost că, după ce am pus pe roate teatrul, am luat actori tineri, cărora le-am oferit și salarii mai mari decât ale artiștilor poporului de la Teatrul ,,Mihai Eminescu”. Apoi am început să mergem prin sate, unde aveam câte două, trei spectacole pe zi. Duminica, uneori, ne permiteam să jucăm și câte patru ore. Era o plăcere, căci oamenii veneau și vorbeau cu noi. Era ceva nemaipomenit.

„Toți zic că pot, dar eu nu mai pot”

– Cum vedeți astăzi echipa de la „Satiricus”, din care faceți parte de 28 de ani?
– Teatrul „Satiricus” are o echipă fantastică, pentru că la noi nu există grupuri printre colegi și toți suntem prieteni. Suntem cei mai buni și țin să cred acest lucru în continuare.

– Din numeroasele spectacole în care ați jucat, v-ați regăsit într-un rol anume?
– Sunt roluri care-ți reușesc sau nu. Actoria, totuși, este o specialitate ca și celelalte, unde îți arăți măiestria. Am o piesă în care mă regăsesc cu vârsta și starea de spirit. Este ,,Angajare de clovn”, unde eu sunt clovnul bătrân, sleit de puteri, care își caută un loc de muncă. Cu mine se întâmplă același lucru, numai că eu nu vreau să-l spun. Toți zic că pot, dar eu nu mai pot. Păi iată că piesa asta este despre mine. Chiar dacă am avut talent sau încă-l am, gata, viața s-a dus, timpul meu a trecut, chiar dacă am învățat multe. E timpul pentru altă generație nouă, care trebuie susținută. Asta e viața, nu ai ce face, trebuie să te împaci și cu ceea ce ai.

– Ce părere aveți despre teatrele din R. Moldova, la ora actuală?
– Teatrele în R. Moldova sunt extraordinar de bune. Aici pot spune, fără vreo incertitudine, că putem concura cu oricare alt teatru din afara R. Moldova.

– Dar cu ce probleme se confruntă teatrul în țara noastră?
– Cu sărăcia actorilor se confruntă, v-o spun sincer. Actorii nu merită să aibă așa salarii. Acum nici titlul de Artist al Poporului nu mai are valoare și, în general, toate titlurile din ziua de astăzi nu mai au valoare. Un actor ar trebui să aibă salarii mult mai mari decât șefii de direcție de la primărie. Nu știu de ce guvernarea nu are în vedere acest lucru. E rușine mare să vezi un actor îmbrăcat prost și flămând. În acest sens, trebuie urgent de găsit o soluție. Imaginați-vă că un salariu de bază al unui Artist al Poporului este de 2600-2800 de lei. Până și în URSS salariile erau mai mari și erai un artist stimat de toată lumea. Ar trebui să avem salarii ca în România, unde un începător are, cel puțin, o mie de euro. Asta e singura problemă.

„Aș vrea ca actorii să citească mai mult”

– Dacă v-ar sta în puteri, ce ați schimba în teatrul moldovenesc?
– Aș vrea ca actorii să aibă condiții și salarii mai bune, și, cel mai important, să citească mai mult. Noi avem în teatru și o minibibliotecă, unde fiecare a adus de acasă cărți despre teatru, cultură, tradiții. Ar fi bine să ne axăm cât mai mult pe citit și să se schimbe atitudinea față de actori, care merită să fie apreciați.

– Totuși, moldovenii nu fac coadă la teatru. E vorba despre lipsa de bani sau de cultură?
– Ați menționat foarte bine lipsa de cultură și iată de ce – noi avem foarte puțină cultură, chiar guvernanții nu-și dau seama de acest lucru. Nu este vorba de bani, căci, dacă oamenii își doresc să meargă la teatru, oricum vor merge. Dar la noi oamenii nu sunt suficient de dezvoltați, ca să înțeleagă acest lucru. Aș avea plăcere să văd oameni care stau la coadă după un bilet la o piesă de teatru, dar, din păcate, rușii sunt mai interesați de teatru decât moldovenii, românii și tot neamul meu. Rușii vin și își aduc și copiii la teatru, ei știu că e mai importantă cultura decât toate celelalte, în schimb, moldovenii își construiesc case, muncesc ani de zile peste hotare și uită de cultură. Nu văd un viitor bun al țării noastre și-mi pare rău să zic acest lucru. Noi merităm o viață mai bună, pe care nu ne-o dă nimeni, fiindcă noi n-o vrem.

– Ce faceți înainte de a urca pe scenă?
– Când e vorba de premieră, îmi fac semnul crucii, fiindcă chiar și acum, la 70 de ani, am emoții. Chiar dacă suntem actori, uneori nu ne putem stăpâni emoțiile, căci pe scenă uităm de toate.

„Teatrul e dragoste”

– Cât de mult contează energia publicului în timpul unui spectacol?
– Publicul este judecătorul suprem al actorului. El este tot pentru un actor – regizor și teatru, și pe el nu-l poți minți, oricât de profesionist ai fi. Dacă încerci să-l minți, mâine nu mai vine. Energia lui contează foarte mult. Pe spectator trebuie să-l ții în mâini, ca să trăiască o data cu tine.

– Care e rolul teatrului în viața dvs.?
– E absolut tot! Teatrul este viața mea. Eu altceva decât teatru nu pot și nici nu vreau să fac. Teatrul este o minune pentru mine, care nu se poate descrie în cuvinte.

– Cu ce se aseamănă teatrul?
– Ar fi cosmosul, căci cu el poți să faci tot în viață. Te poți gândi, te poți mișca, este dans, este cântec, nu are nici început și nici sfârșit, și nicio limită. Teatrul nu e muzică, pentru că el e dragoste, pe care nu știu dacă cineva o va putea explica vreodată.

– După ce ați jucat în peste 50 de filme, cum ați descrie cinematografia moldovenească?
– Pentru mine filmarea era relaxare, v-o spun foarte sincer. Acolo există libertate și am învățat să ne purtăm liber în fața camerei. Este un proces din care ai ce învăța, dar și câștiga foarte mulți bani. Am rămas foarte mulțumit în acest sens, însă eu niciodată nu am vrut să mă ancorez în cinematografie. Eu am vrut să văd omul, să-l simt, să trăiască emoția o dată cu mine.

– Ce ocupații mai aveți, în afară de teatru?
– Iarna schiez, îmi place la nebunie acest sport. Vara, când am timp suficient călătoresc, și îmi place mult să conduc mașina. Pe lângă toate astea, îmi fac timp și pentru nepotul meu, cu care petrec mult timp.

„Când l-am găsit mort, nu vedeam nimic în jur”

– Care a fost cea mai mare provocare din viața dvs.?
– Orice decizie, pe care am luat-o, chiar dacă nu era corectă, devenea așa. Dar ceva ce m-a marcat cel mai mult și mi-a stârnit unele probleme de sănătate a fost atunci când mi-a fost otrăvit câinele. Îl chema Baron, era mare și frumos, de rasă, avea vreo 90 kg și nu vă imaginați cât de mult țineam la el. Când l-am găsit mort, nu vedeam nimic în jur, totul mi s-a făcut alb în fața ochilor. A fost un lucru pe care nu-l voi uita niciodată și care mi-a marcat viața, deoarece de atunci m-am ales cu multe probleme de sănătate. În rest, am făcut ce am vrut și am crezut că-i bine. Am susținut oamenii, când au avut nevoie, și niciodată n-am vorbit de rău pe nimeni.

– Ce înseamnă succesul la vârsta de 70 de ani?
– Succesul înseamnă muncă.

– Vă simțiți împlinit pe toate planurile?
– Sunt realizat, mulțumit și împăcat cu toți. Ard de nerăbdare să schiez, împreună cu nepotul meu.

– Ce sfaturi le-ați da tinerilor care vor să vină la actorie?
– Să se gândească de o sută de ori, să țină cont și de sfaturile părinților și de faptul că în teatru există concurență, iar ei trebuie să fie pregătiți oricând pentru a fi mai buni. Concurența se lichidează numai prin muncă.

Veronica PURICE, stagiară