Am realizat acest interviu mariți, 21 iulie, când s-au împlinit 23 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus de încetare a focului pe Nistru de către Boris Elţîn şi Mircea Snegur. Cerba atrage o atenție specială la marile lacune ale acestui act care, în opinia sa, au fost comise intenționat, pentru a menține RM în sfera de influență rusească.
– Dle Cerba, peste două decenii după semnarea Acordului de încetare a focului pe Nistru, considerați că acest lucru s-a făcut în beneficiul sau în detrimentul RM?
– Concluziile le putem trage dacă analizăm nu doar situația actuală din regiune, dar și condițiile în care a fost semnat Acordul. S-a întâmplat la Moscova, în prezenţa liderilor transnistreni, toţi cetăţeni ai Federaţiei Ruse. Ex-președintele Mircea Snegur spunea că, prin acest act, Rusia şi-a recunoscut calitatea de stat agresor. Iar CEDO a constatat că, prin semnarea Acordului, Rusia s-a identificat nu ca mediator, ci ca parte în conflict, care urmărește să păstreze RM ca pe un satelit în orbita intereselor sale imperiale. De aceea, reglementarea situației de pe Nistru trebuie să pornească de la înţelegerea corectă a originii conflictului.
„Rusia duce o politică de distrugere a identităţii româneşti mai dur decât a făcut-o Stalin”
– Reprezentanții Chișinăului la negocieri sunt bine inițiați în această problemă, însă lucrurile nu se schimbă deloc. Credeți că ar putea ei să convingă Rusia să renunțe la regiunea transnistreană?
– Într-adevăr, crearea unor astfel de conflicte înghețate fac parte din strategia geopolitică a Kremlinului, iar o schimbare a lucrurilor peste noapte este imposibilă. Rusia contemporană, ghidându-se de principiul imperial devide et impera, contracarează prin aceste conflicte aspiraţiile de libertate şi renaştere naţională în unele state ex-sovietice. Conflictele din Abhazia, Osetia de sud, Karabahul de Munte și Transnistria, şi, îndeosebi, monstruoasa anexare a Crimeii şi destabilizarea situației în cea mai bogată regiune din Ucraina demonstrează amestecul Kremlinului în treburile interne ale altor state, prin ocuparea teritoriilor şi menţinerea armatei, prin şantaj, presiuni politice, blocade economice şi controlul spaţiului informaţional. La noi, Rusia duce o politică de distrugere a identităţii româneşti mai dură decât a făcut-o Stalin. Mai mult, prin conflictual de pe Nistru, Rusia încearcă să împiedice orice avânt euroatlantic al RM. O altă cauză a politicii agresive a Moscovei este semnarea de către RM, Ucraina și Georgia a Acordului de Asociere şi Liber Schimb cu UE. Herta Muller spunea că Putin este dezgustărtor, deoarece el nu vrea Ucraina, ci doar încearcă să destabilizeze această țară, pentru a o împiedica să adere la Europa.
– Ce interes are Rusia să adopte o astfel de poziție care, în special în ultimul timp, atrage nenumărate sancțiuni din partea Occidentului și a SUA?
– Unii consideră că expansionismul rus izvorăște dintr-un sentiment de insecuritate, însă literatura rusă a demascat acest fenomen ca pe o vocaţie mesianică a acestei țări… Vă amintiţi că ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat că Rusia nu interzice Moldovei să adere la NATO, iar dacă acest lucru se va întâmpla, se va schimba cardinal și problema transnistreană? Mai clar nu se poate spune, că avem de a face cu un amestec brutal în treburile interne ale RM. Mai mult, actualmente Moscova susţine deschis partidele noastre antinaţionale, iar prin presiunile politice, economice şi informaţionale a provocat daune serioase economiei, reuşind să divizeze atât societatea, cât şi clasa politică moldovenească. Or, în interesele sale expansioniste, Rusia are doar de câștigat din faptul că regimul de la Tiraspol constituie cea mai mare ameninţare pentru integrarea europeană, bunăstarea poporului, dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii din R. Moldova.
Părţile din Acord şi puterea de decizie a CUC
– În afară de încetarea conflictului militar dintre cele două părți, ce prevederi mai conținea Acordul din 1992?
– Semnificaţia documentului a fost anume de a pune capăt doar confruntărilor militare pe Nistru dintre Rusia, ca putere agresoare, şi RM, ca stat agresat. Ulterior, propaganda de la Moscova a deplasat accentele către definirea conflictului drept unul strict intern, nicidecum interstatal, şi a fost supranumit drept „conflictul transnistrean”. Din punctul de vedere al consecinţelor juridice şi politice, unul din elementele cele mai vulnerabile ale Acordului este crearea fără mandat international, în baza unui mandat neîntemeiat și contradictoriu, a unui mecanism instituţional de îndeplinire a sarcinilor prevăzute în document. În privinţa grupurilor de observatori militari, Acordul face o singură referinţă, precum că aceste grupuri, fiind deja create la momentul încheierii documentului, vor fi utilizate de către CUC în activităţile sale. Cât ţine de împuternicirile contingentelor militare create din voluntari, Acordul prevede că unicul scop al acestora este încetarea acţiunilor militare și retragerea tehnicii armate din zona de conflict. Astfel, se înţelege că, odată cu îndeplinirea definitivă a acestor acțiuni, împuternicirile „contingentelor militare” expiră şi trebuie desfiinţate.
– Cu toate acestea, Acordul prevede că amplasarea şi utilizarea contingentelor militare se efectuează în conformitate cu deciziile CUC, în bază de consens, deşi, de regulă, în Comisie nu există niciun fel de consens…
– Din păcate, nu este clar mecanismul adoptării deciziilor CUC, care trebuie să conducă inclusiv la retragerea tehnicii armate. De asemenea nu este clar ce se întâmplă în cazul răbufnirii noilor confruntări militare, căci, pe bună dreptate, consensul în cadrul CUC nu este posibil. Şi asta pentru că o altă greşeală juridică a Acordului este lipsa unei definiri clare şi precise a părţilor. Există un şir de părţi specificate în acest act: „părţile în conflict”, „părţile participante”, „trei părţi participante la reglementare”, „părţile contractante”. Însăşi soarta Acordului, conform prevederilor lui, este hotărâtă de către „părţi” şi „părţile contractante”, adică cu o probabilitate mare: RM şi Rusia. În rest, atât Rusia, cât şi separatiştii, pot profita de Acord după cum le convine.
– Cu toate astea, cum putem vorbi despre pacificatori, dacă formatul forţelor de menţinere a păcii este constituit din părţile antrenate în acţiunile de luptă din această regiune?
– Da, şi acesta este unicul asemenea caz în lume, pentru că nici Acordul nu dă explicaţii în acest sens şi pentru că forţele de menţinere a păcii de pe Nistru nu corespund rigorilor internaţionale general acceptate. Pe parcursul anilor, acest format de pacificare a devenit ineficient şi, în prezent, nimeni nu are posibilitatea de a influenţa situaţia în zona de securitate în favoarea RM. Se ştie că din CUC fac parte reprezentanţii Chişinăului, pe cont propriu, exponenţii Tiraspolului care au sprijinul ruşilor şi delegaţia OSCE, care aşteaptă ca părţile să ajungă la consens…
„Voronin şi Smirnov au pus pe picior de egalitate Moldova şi Transnistria”
– În 1998, totuşi, a fost semnat la Odesa un alt acord, care prevedea demilitarzarea zonei de securitate, conform recomandărilor comisarilor europeni. Dar şi acesta a fost ignorat de autorităţile transnistrene…
– Nu de transnistreni, ci de ruşi. Şi nu întâmplător, din august 1992 până în prezent, Rusia a încălcat Acordul de la Odesa şi prevederile CUC şi a introdus în zona cu regim sporit de securitate trei brigăzi de infanterie motorizată, unităţi militare de grăniceri, miliţie şi kazaci în număr de peste trei mii persoane, în loc de o sută de persoane, prevăzute de acordurile semnate anterior. Totodată, autorităţile transnistrene au format unilateral şi ilegal circa 30 de posturi de trecere, unde sunt antrenaţi aşa-numiţii grăniceri, vameşi şi angajaţi ai serviciului migraţional transnistrean. Actualmente, se pare că grănicerii transnistreni ar fi superiori forţelor de pacificare în Zona de Securitate. Aceste posturi activează fără acordul CUC şi încalcă flagrant prevederile Acordului din 1992, care ar trebui să asigure lichidarea tuturor impedimentelor privind circulaţia liberă a cetăţenilor şi mărfurilor.
– Şi atunci de ce ani buni se tot duc, fără nici un rezultat, negocieri privind soluționarea diferendului transnistrean?
– Pentru că doar principala sarcină a Acordului – încetarea confruntărilor armate – a fost atinsă. Documentul este inconsecvent, contradictoriu şi incorect. Astfel, Acordul a devenit un punct greşit de începere a procesului de negocieri. Însă cauza principală a insuccesului în procesul de reglementare a diferendului transnistrean o constituie poziţia obstrucţionistă şi intransigentă a liderilor de la Tiraspol. În cadrul negocierilor, aceste marionete ruseşti, după cum i-a numit Oazu Nantoi, au singura obligaţiune de a spune „nu”. În afară de aceasta, e mare păcat că, în anii 1996-2001, Chişinăul a făcut o serie de concesii, care i-au subminat poziţiile la negocieri. Mă refer la decizia despre soluţionarea unor probleme ce ţin de activitatea serviciilor vamale ale RM şi Transnistriei, din 7 februarie 1996, dar şi la cele patru protocoale privind armonizarea legislaţiei vamale, garantarea investiţiilor, stimularea mass-media, semnate de Voronin şi Smirnov, în 2001. Dar cel mai controversat document semnat de ambele părţi a fost protocolul privind recunoaşterea reciprocă a actelor emise pe ambele maluri ale Nistrului, inclusiv a „paşapoartelor” transnistrene. Situaţia a devenit şi mai gravă după întâlnirea din 18 martie 2009 dintre Voronin şi Smirnov de la Moscova, când, în prezenţa preşedintelui rus Medvedev, au semnat o declaraţie în dezavantajul RM, UE şi SUA, punând pe picior de egalitate Moldova şi Transnistria. Respectiv, Rusia a obţinut permisiunea Moldovei de a păstra actualul format de menţinere a păcii până la soluţionarea conflictului, ceea ce garantează menţinerea prezenţei militare ruseşti sub formă de pacificatori şi trupe paramilitare ale regimului separatist. Concesiile unilaterale, făcute de Chişinău, în dorinţa de a înfrunta veleităţile liderilor de la Tiraspol, dar fără a obţine reacţii reciproce adecvate, au avut un efect invers.
„Astăzi, evacuarea trupelor ruse din Transnistria este mai importantă ca niciodată”
– În stânga Nistriului este dislocată până în prezent şi armata a 14-a, pe care Rusia s-a obligat să o retragă la summitul OSCE din Istanbul din 1999. De ce Rusia şi-a luat asumat acest angajament, pe care era puţin probabil că îl va respecta?
– Până la 1999, am avut şi Acordul din 21 octombrie 1994, care prevedea sincronizarea retragerii trupelor ruse odată cu procesul de reglementare politică a conflictului, dar care la fel a rămas buchie moartă. Summitul de la Istanbul a avut o semnificaţie crucială, pentru că Rusia s-a obligat să-şi retragă armata din RM până la sfârşitul lui 2002. Însă ruşii au preferat să pledeze mai degrabă în favoarea îngheţării conflictului, decât să sprijine o soluţie de compromis, care ar avantaja RM din simplul motiv că aveau interesul de a ne menţine ţara sub influenţă politică directă.
– În prezent, situația geopolitică este alta și liderii de la Tiraspol înțeleg că regulile de joc s-au schimbat. Poate că astăzi există vreo cale mai simplă de soluționare a acestui conflict?
– Drept urmare a reformelor instituţionale implementate, autorităţile moldoveneşti trebuie să obţină treptat întregul set de instrumente necesare pentru soluţionarea diferendului transnistrean, iar Occidentul ar trebui să refuze dialogul cu Moscova în privinţa RM, fără participarea ţării noastre. Astăzi, evacuarea trupelor ruse din Transnistria este mai importantă ca niciodată. În acest sens, numai ameliorarea situaţiei social-economice, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi efectuarea unor transformări democratice cardinale în contextul politicii de integrare europeană ar spori atractivitatea malului drept pentru populaţia din stânga Nistrului, catalizând în acest mod tendinţele integraţioniste.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
