Valeriu Saharneanu: Republica Moldova: independentă de Imperiul sovietic, nu de Neamul său

O scurtă incursiune în dimineața zilei de 27 august pe frecvențele unor posturi de radio și o mult mai scurtă zăbovire pe canalele unor televiziuni de la Chișinău, nu mi-au umplut deloc inima de mândrie, precum gândesc că au programat să stoarcă acest sentiment din mine emisiunile lor „de sărbătoare”. Să aud de 30 de ani, în forme din ce în ce mai euforice, exagerat de elogioase, cuvinte și fraze rostite în intonații frizând enormitatea, mi se pare din ce în ce mai insuportabil.

O spun nu că nu aș fi parte a acestei sărbători ori că aș nega semnificația ei de la 1991. Nu, la 1991 a fost sărbătoarea cea mai sinceră și unica adevărată: cu foarte puține acorduri false (nu au lipsit nici atunci, dar tonurile false au putut fi reperate abia în ecourile de mai târziu). Ca jurnaliști care am reflectat întregul parcurs sinuos și riscant de până la acel eveniment de cotitură, participând astfel și la făurirea lui, am avut poate cel mai mult dreptul la euforie în ziua de 27 august 1991. Probabil că am și fost, căci fiorii care ni-i dădea văzul unei mărețe frământări de oameni nu putea să nu pătrundă și în materia vie a reportajelor noastre, transmise în direct. Euforia noastră era însă firească, pentru că cine a trăit perioada sovietică având trează măcar o mică parte de conștiința și a digerat-o nu doar cu stomacul, a putut să-și dea seama de valoarea cu adevărat unică, inestimabilă a evenimentului. Ceea ce cu doar cinci ani în urmă era un pericol să admiți în gând, darmite să te exprimi public – s-a întâmplat în acele zile: un imperiu represiv, devenit și o mare putere a lumii, s-a prăbușit sub ochii noștri.

Adevărat, prăbușirea subită ne-a lăsat independenți de imperiu, dar nu putem spune că abia moartea stăpânului l-a făcut liber pe sclav. Elita națională a vremii a lucrat din răsputeri să apropie acest ceas. Însăși schimbările de etichetă din cușca sovietică rezervată moldovenilor – RSS Moldovenească, RSS Moldova, Republica Moldova – vorbesc de un parcurs anevoios, dar bine conturat al voinței de emancipare, confirmată și de acțiuni de rezistență concretă: legiferarea Tricolorului, (27 aprilie 1990), asumarea suveranității (23 iunie 1990), respingerea referendumului pentru formarea noului URSS (17 martie 1991), refuzul semnării noului tratat unional (20 august 1991). Participarea la referendum și semnarea noului acord unional ar fi însemnat legitimarea benevolă a actului de agresiune al lui Stalin și a înțelegerii lui cu Hitler de cotropire a Basarabiei românești. Întregul efort avea deci clar exprimat obiectivul ieșirii din componența URSS, a independenței față de acest stat-monstru. Iar pauza care a durat între 23 august 1991, ziua în care a devenit clar că URSS moare, și 27 august, ziua proclamării independenței Republicii Moldova, deși a părut o buimăceală cu efect paralizant asupra centrelor politice de luare a unei decizii așteptate, a fost una de căutare febrilă a cheii de acces către soluția fundamentală.

Parcă prevăzător, despre această soluție s-a discutat sub toate aspectele în cadrul unei conferințe internaționale, organizate chiar în sediul Parlamentului Republicii Moldova la inițiativa președintelui acestuia, Alexandru Moșanu și cu participarea președintelui republicii Mircea Snegur, cu doar două luni în urmă – la 26-28 iunie 1991. Concluzia forului a fost că noua Europă democratică nu poate există fără lichidarea consecințelor pactului Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939 cu impact devastator și asupra teritoriilor de la est de Prut ale României interbelice. Câteva zile mai devreme, la 24 iunie 1991, Parlamentul României, „în numele poporului român” a condamnat și el pactul, „ca fiind ab initio nul și neavenit”. „Tot astfel trebuie să fie considerată și consecința directă a acestor înțelegeri secrete dintre Stalin și Hitler…, urmate de ocuparea cu forța la 28 iunie 1940 a Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herței…, acțiune care a reprezentat o încălcare brutală a suveranității, independenței și integrității teritoriale a României”, a menționat Parlamentul României în declarația adoptată.

Se părea că pe ambele maluri ale Prutului se știa în iunie 1991 unde se păstrează cheia accesului la soluție și cum trebuie ea folosită în cazul în care istoria va bate cândva/cumva ceasul bun al izbăvirii românilor de consecințele odiosului pact ruso-german. Declarațiile politice ale părților erau în consens și pe deplin favorabile acțiunilor practice, așteptate să urmeze. Istoria a fost probabil prea milostivă și a adus ceasul izbăvirii mult prea repede, pentru că solii Chișinăului – Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Parlamentului și Nicolae Țîu, ministrul de externe – care trebuiau să formeze un guvern în exil în cazul biruinței puciștilor, s-au întors de la București cu răspuns de la președintele Ion Iliescu și prim-ministrul Petre Roman, precum că unirea, ca soluție izbăvitoare, nu este posibilă la moment în contextul unor periculoase mișcări tectonice antiromânești în alte provincii.

Întrucât părerea executivului de le București în persoana lui Iliescu și Roman coincidea cu cea a unui grup de deputați și membri ai executivului de la Chișinău, suficient de sovietizați ca să se opună cu încrâncenare punerii în aplicare a soluției unirii, istoria a decis să-și încheie ora bunelor servicii pentru români, având program în altă parte.

Înainte însă de a părăsi aceste meleaguri, supărată că i s-a refuzat generoasa deschidere și dezamăgită că a dat peste oameni încă sclavi ai altor interese, fără caracter și lipsiți de harul viziunii de perspectivă, Măria Sa, Istoria, a emis pentru cele două entități o sentință. Ea a condamnat Republica Moldova la ani grei de independență, cu executare. La rândul ei, România a fost condamnată la dezvoltare, pedeapsa pentru ea fiind aceeași – independența Republicii Moldova: un stat din același os, dar înfipt dureros între coaste; nici liber și nici bogat, nici întreg și nici integru; mâncat de corupție; putred de sărac; furat și de bandiți și de oamenii legii; părăsit și blestemat de cetățenii lui; ocupat de străini; cârmuit din vreme în vreme de oameni cu ură de România, dar destul de ipocriți ca să nu refuze ajutorul ei în prea desele momente critice ale existenței lui. Istoria nu a fixat un termen, lăsând durata pedepsei la discreția condamnaților. Ieri s-au făcut 31 de ani de suferințe, iar condamnații, mai cu seamă cei de la Chișinău, încă mai ezită: să-și anuleze condamnarea ori să-și prelungească executarea.

După ani de rătăciri și suferințe, parcă au mai pierdut din frica de sclav și au mai prins la caracter, dar ceva se întâmplă cu sistemul lor de orientare. În discursurile aniversare de ieri nici nu au mai pomenit de România; au tot dat-o cu integrarea europeană, drept unic obiectiv al viitorului. Ar fi bine dacă în corpul acestui termen, folosit poate esopic ca manevră tactică pentru a evita contramăsurile eternilor adversari, s-ar cuprinde și soluția strategică a unirii românești. Cea pe care a căutat-o pe toată durata ocupației sovietice și a găsit-o, încercând să o pună în aplicare în cele trei zile de suspendare în istorie dintre 23 și 27 august 1991, partida vizionară a adepților lui Alexandru Moșanu. Dar, la ceasul altui popas al Măriei Sale, Istoria, care se apropie după toate semnele, s-ar putea ca anii de condamnare la independență să le fi intrat atât de adânc în deprinderea partidelor de decidenți care se perindă la putere la Chișinău, încât aceștia să gândească viitorul doar din perspectiva confortului funcției lor, recurgând la altă scuză ticăloasă a momentului încă neoportun, articulat poporului de data aceasta sub pavăza dulce a integrării europene. Da, Uniunea Europeană este un proiect-minune a Europei postbelice, dar ea este constituită din state naționale, care sunt conduse de guverne naționale, constituite la rândul lor din partide și oameni cu ideologii influențabile și interese personale în perpetuă redimensionare. Astăzi este bine că statele Uniunii Europene sunt împreună și se pot dezvolta în relativă armonie, cu eforturi comune. Mâine, însă, curenții imprevizibili ai istoriei pot face ca această  minunată construcție, totuși eterogenă, să dispară, așa cum a dispărut несокрушимый, непобедимый, навечно сплоченный советский союз. Și atunci ce va face Republica Moldova? Se va pomeni iarăși la răscruce – mică, singură, neapărată, neștiind încotro s-o apuce?

Din punctul în care ne aflăm, viitorul se arată incert, acoperit de ceață, crizele dau ghes să învăluie omenirea. Ar putea ca la acea nouă vreme de restriște, urmașii să nu aibă la dispoziție nici cele trei zile de suspans ale predecesorilor de la 1991. Căci geografia, spre deosebire de geopolitică, este statornică, iar estul nu-i ca vestul: știm ce prezintă, care-i sunt deprinderile și cunoaștem de ce este în stare. Astfel că revenirea cât mai grabnică la statul național integru de până la sfâșierea lui de către hidra fascistă-comunistă este unica soluție dreaptă, iar Republica Moldova are fixat acest deziderat în actul său de naștere. În cea de-a doua zi de suspendare în istorie, la 26 august 1991, când au conștientizat că unirea cu Patria-mamă se amână, fondatorii statului Republica Moldova, la insistența partidei lui Alexandru Moșanu, au insistat să includă în Declarația de Independență descrierea clară a ceea ce urmează se înfăptuiască urmașii în ceasul altei deschideri istorice: „să-și hotărască prezentul și viitorul…,în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Am vrea să credem că la conducerea Republicii Moldova se află astăzi anume acea categorie de urmași pe care i-au avut în vedere autorii și votanții actului fondator al acestui stat de tranziție. Este plauzibilă, chiar rezonabilă și mai în siguranță realizarea dezideratului pe platforma și la adăpostul vectorului european de integrare, care nu exclude posibilitatea integrării naționale. Să nu trișăm a doua oară și să nu dăm mesaje greșite noilor generații. Să le spunem zilnic și la sărbători, cu subiect și predicat, că actul fondator al Republicii Moldova a statuat independența noastră de imperiul sovietic și de succesorul de drept al acestuia – Rusia, nu independența de Neamul românesc, așa cum au încercat să-i contorsioneze sensul ticăloșii care i-au ars originalul.

Alt tip de mesaj, precum că Republica Moldova este o țară mică cu inimă mare este în fond unul despre nimic și, în afară de un element cacofonic supărător pe care îl conține, mai indică și asupra unei malformații anatomice de cord, căci o inimă mare într-un corp mic ori chiar normal, este de viață scurtă, o spun cardiologii. Iar cântatul exagerat de însuflețitor al posturilor de radio și televiziune de Ziua Independenței față de nu se știe cine, cu urări strigate „La mulți ani, Republica Moldova! , sunt de fapt urări cu sens impropriu, de rămânere pentru alți mulți ani înainte în starea condamnatului la independență, cu toate consecințele adunate în cei 31 de ani de suferință și a celor imprevizibile ale viitorului.

Valeriu Saharneanu

28 august 2022