E născută în Alsacia, a studiat economia turismului şi din 1980 lucrează în Ministerul francez de Externe. A activat la serviciile diplomatice franceze din România, Marea Britanie, Canada, Germania. Acum, pleacă în Bulgaria. N-ar vrea să schimbe nimic în viaţa ei şi crede că reţeta fericirii e să caute frumuseţea în lucrurile cele mai simple – aşa a învăţat-o tata… De aici, probabil, i se trage şi pasiunea pentru fotografie. Iar unul dintre visele care abia încep să prindă contur e să editeze un album cu Republica Moldova.
– Dragă Véronique, acest interviu apare exact pe 27 august – zi cu multiple semnificaţii, inclusiv pentru tine. Cum crezi că va fi 27 august 2010?
– Deja foarte diferit de 27 august 2009, care a fost ultimul sub preşedinţia Voronin. Eu mă voi duce, cu multă bucurie, să depun flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi voi serba alături de moldoveni. Pentru că eu cred în prezentul, dar mai ales în viitorul RM. Pur şi simplu, Moldova trebuie să iasă, la un moment dat, din tranziţia asta care durează de 20 de ani. Pentru aceasta e nevoie ca anumite forţe politice să conlucreze într-un mod eficient.
Aici am înţeles importanta noţiunii de „identitate”
– E acest lucru posibil într-o ţară în care se face geopolitică şi nu politică?
– Întrebarea conţine, de fapt, o parte din răspuns. Cealaltă parte ţine de faptul că mai există corupţie aici, că sunt anumite cercuri cu anumite interese care poluează viaţa politică. Evident că geopolitca marchează RM, dată fiind poziţia geografică, dar şi trecutul ei. Nu poţi face abstracţie de trecut, de faptul că, fiind o ţară europeană prin definiţie, RM mai are nişte ancore în fostul imperiu. Şi poate că anume trecutul a făcut din RM ceea ce este astăzi, căci istoria nu e o chestie în care poţi să întorci pagina şi să zici că n-a fost.
Ştii ceva?! Prima dată am văzut Moldova prin august 1974. Eram la Rădăuţi, pe un deal pe malul Prutului şi în partea cealaltă, dincolo de sârma ghimpată, mi se deschidea un peisaj de toată frumuseţea. „E marea şi terifianta Uniune Sovietică, mi-am zis, şi n-aveam habar că, peste 30 de ani, voi ajunge în ceea ce pe atunci era RSS Moldovenească”. Peste ani, anume aici am înţeles importanta noţiunii de „identitate” – această stranie combinaţie de cultură, naţionalitate şi cetăţenie. Până atunci nici nu-mi pusesem vreodată problema – pentru că, de fapt, era o chestiune absolut firească pentru mine. Vorba e că vin dintr-o regiune franceză asemănătoare cu RM – Alsacia, impregnată, din motive istorice, de două culturi, franceză şi germană – şi am resimţit din plin consecinţele „încrucişării”. Bunică-mea şi-a schimbat naţionalitatea de patru ori, fără voia ei. Şi eu, sunt convinsă, am luat tot ce e mai bun de la francezi, dar şi de la nemţi. La fel trebuie să facă şi moldovenii. Din punct de vedere uman aveţi o ţară extrem de bogată şi oamenii ar trebui să fie mândri că sunt moldoveni, dar şi mândri de originile lor româneşti sau ruseşti. Faptul că vă mai căutaţi identitatea e cumva de înţeles şi vine, cred, dintr-o „schizofrenie a dublurii”. Căci aici totul e dublu – şi Crăciunul, şi Anul nou, şi limba…
– Păi, se spune că, dacă stai în Moldova trei zile, îţi pare că ai înţeles totul şi, dacă stai trei luni, realizezi că nu ai înţeles nimic. Tu pe unde ai ajuns?
– Am auzit această frază de la dl Oazu Nantoi şi m-a marcat profund, pentru că are dreptate. Se întâmplă astfel inclusiv pentru că sunteţi o ţară în mişcare. Este adevărat că, prin unele colţuri ale Europei, Moldova mai este confundată cu Maldive, Chişinăul cu Chicago, iar unii dintre amici, după ce se uită pe hartă, îmi plâng de milă pentru că „mă voi plictisi”… Ei nici nu-şi imaginează cât de mult se înşală şi ce viaţă intensă am avut eu aici!
– În aceşti ani ai fost – în virtutea meseriei şi a firii – un observator fidel al vieţii socio-politice de la noi. Care a fost evenimentul cel mai important?
– Dacă n-aş zice 7 aprilie, aş fi cel puţin neobiectivă.
7 aprilie a fost făcut de generaţia născută odată cu Independenţa RM
– Pentru tine, care vii din ţara celebrelor revoluţii care au schimbat faţa Europei, a fost 7 aprilie 2009 o revoluţie care să schimbe faţa RM?
– A fost un eveniment major care, însă, nu ştiu dacă va reuşi să realizeze schimbarea de o manieră radicală. Mai curând, aceasta se va produce în timp. Cu certitudine, însă, 7 aprilie este un punct de plecare pentru un proces – niciodată lucrurile nu vor mai fi cum au fost până atunci. Undeva ceva s-a trezit, undeva ceva s-a rupt… În orice ţară din fostul spaţiu sovietic s-a simţit un tangou dintre nostalgia trecutului şi tentaţia viitorului. Un fel de încercare de a reveni la ceea ce a fost mai înainte, când vremurile „erau mai bune”… E adevărat că înainte a fost mai bine, căci era mai sigur totul, dar societăţile, periodic, au nevoie de un soi de cutremur care să le dea un nou suflu. E ceva firesc, sunt nişte cicluri care se produc graţie schimbului de generaţii. Şi noi, în 1968, am trăit o ruptură dureroasă între generaţii, care a schimbat Franţa.
– Probabil că am fost şocaţi pentru că ne obişnuisem cu ideea că mămăliga nu explodează. Dar iată că a explodat, la o distanţă de 20 de ani de 1989…
– Şi în Franţa, în 1968, era un fel de mămăligă. Dar, la un moment dat, tinerii n-au mai vrut să continue în spiritul gaulle-ismului, în care trăiseră părinţii lor după război – ei doreau schimbări, se săturaseră de o anumită ipocrizie morală care exista în societate. Era generaţia care se născuse după război, nu trăise războiul şi avea nevoie de mai multă libertate. La fel, 7 aprilie a fost făcut de generaţia născută odată cu Independenţa RM şi care-şi dorea un alt viitor. Acum, sper că oamenii îşi vor păstra starea de spirit, vor opta pentru acest viitor şi vor merge să-şi exercite dreptul la vot, care este o chestie esenţială într-o societate. Să-şi exprime părerea, indiferent care va fi aceasta.
– Din păcate, decepţia pune stăpânire din ce în ce mai mult pe societate – guvernarea n-a făcut una, n-a făcut alta…
– Decepţiile există întotdeauna şi nu numai în Moldova. Lumea, când se schimbă ceva la nivel politic, vrea ca şi celelalte schimbări să vină imediat. Aş zice chiar că trăim într-o societate în care toţi vor totul imediat. Dar nu poţi să le rezolvi pe toate într-un an de zile, e o perioadă prea scurtă. Omul de rând, în orice ţară ar fi, vrea salarii triple, preţuri mai mici şi o maşină cu şapte etaje, ca multe dintre cele care circulă pe străzile Chişinăului. Numai că, în orice ţară ar fi, acest lucru nu e posibil într-un an. Şi mai e o problemă – politicienii, în tot mai multe ţări, nu mai au viziune. Ghidaţi şi ei de cerinţele societăţii, şi politicienii îşi fac programele şi hotărârile pentru „imediat”. Suntem societatea „imediatului”, din toate punctele de vedere.
Aveţi o echipă extrem de dinamică la Guvern
– Ai descoperit politicieni sclipitori în RM?
– Da, şi chiar sunt impresionată de profesionalismul unora dintre ei. Aveţi o echipă extrem de dinamică la Guvern şi cred că, dacă ar avea mai mult timp în faţă, această echipă ar reuşi mult mai multe. Mai ales că Moldova trebuie să facă faţă unei mari drame – faptului că şi-a pierdut forţele vivace. E prea multă emigraţie pentru o ţară atât de mică, prea mulţi oameni cu potenţial au plecat. Şi e greu să faci reforme când majoritatea cadrelor bine formate sunt plecate. Cu toate acestea, Moldova a reuşit multe în acest an. Moldova este pe hartă şi am pretenţia să cred că am contribuit şi eu la asta. Fiindcă eu cred în viitorul european al Moldovei. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă aderarea la UE în câteva luni sau chiar în câţiva ani. Europa e o maşinărie complexă pe care nu e posibil să o „îmblânzeşti” fără a-i asimila şi prelua valorile. Pentru aceasta e nevoie de reforme, inclusiv de reforma mentalităţilor.
– Ne chinuim de ani buni s-o facem, şi în zadar…
– Va veni şi asta, odată cu schimbul de generaţii. Tinerii sunt purtători de speranţe, aşteptări şi, respectiv, sunt catalizatori de schimbări. Dar trebuie să li se dea şi lor măcar o minimă perspectivă de viitor, ca ei să rămână acasă şi să contribuie la schimbare. Căci, dacă o ţară vrea să avanseze, să atingă un scop, acest scop trebuie să devină un deziderat al întregului popor. Sunteţi la porţile Europei şi pentru Europa e important ce se întâmplă la această poartă. Europa vrea ca Moldova să fie un loc stabil, liniştit şi prosper pentru oameni.
– Îţi mai aminteşti care a fost prima persoană pe care ai cunoscut-o aici? Cu excepţia şoferului de la ambasadă care te-a plimbat pe la Memorial…
– Îmi amintesc de prima personalitate care m-a marcat – dl Dorin Chirtoacă. Eram a doua zi la Chişinău şi m-am întâlnit cu el, în calitatea lui de proaspăt absolvent al unui program al Guvernului francez, „Personalite d’avenir” – „Personalitatea viitorului”. Şi mi-a căzut falca să văd un politician de vreo 26 de ani care vorbea o franceză perfectă şi care a estompat, astfel, stelele de la Memorial. Nu ştiam pe atunci că va ajunge primar al capitalei, dar faptul că a reuşit ne demonstrează că am ales bine candidatul pentru program. Aşa cum Ambasada nu a greşit când, un an mai devreme, l-a selectat în cadrul acestui program pe dl Oleg Serebrian, actualul ambasador al RM la Paris.
Una e lumea de la recepţii şi alta – cea din Piaţa Centrală
– Cum ai reuşit să devii, ca să-l parafrazăm pe Marin Preda, cel mai iubit dintre diplomaţi?
– Aprecierea vă aparţine, deşi mă flatează, recunosc. Cred că determinant pentru relaţia mea cu Moldova a fost faptul că vorbesc limba română. Mă duc la piaţă să cumpăr fructe – pot vorbi cu oamenii. Mă uit la o dezbatere la televizor – nu am nevoie de translator. Am acces la informaţii, citesc toate ziarele de limba română, am fost la mai toate conferinţele de presă din aceşti ani. Iar când ieşi din birou şi ai contact cu oameni şi cu evenimente, cunoşti ţara şi viaţa adevărată. Căci una e lumea de la recepţii şi alta – cea din Piaţa Centrală. Eu trăiesc în ţara asta, mă interesează ce se întâmplă în jur şi consider că am fost – cel puţin, pe durata acestor patru ani – chişinăuiană. Am făcut-o şi pe nepoata mea, Céline – care e studentă la jurnalism şi a făcut un stagiu la „Ziarul de Gardă”- să se îndrăgostească de acest oraş. Aşa cum este, ca şi mine, bolnavă incurabilă de „virusul plimbării”, în doar câteva luni şi-a făcut o mulţime de prieteni şi a cutreierat toată republica.
– Dar cum se face că ai învăţat româna la un asemenea nivel?
– Iniţial, dintr-o ambiţie. Aveam 19 ani, eram stagiară într-o firmă de turism în România şi, într-o zi, mi-am zis că nu mai suport ca românii majoritari să vorbească limba unei franţuzoiace minoritare în gaşca noastră de vreo 20 de oameni. Am început cu cele mai elementare cuvinte… Iar deja în 1980, graţie românei, am intrat în serviciul diplomatic – Ministerul de Externe anunţase un concurs în care una dintre condiţii era cunoaşterea românei… Apoi, la a doua mea venire în România, l-am cunoscut pe soţul meu, Cami Minca, un moldovean de la Oneşti şi de atunci, acasă – indiferent de ţara unde se află această casă – tot româna vorbim. Astăzi, după şase ani de România şi patru de Moldova, sunt convinsă că, dacă, după atâta amar de vreme nu te simţi bine într-un mediu lingvistic, eşti un caz pierdut, disperat chiar. Eu în mediul lingvistic românesc mă simt excelent şi, de fapt, cred că cea mai importantă reuşită a mea e că sunt în stare să comunic cu o mare parte a omenirii graţie celor cinci limbi pe care le vorbesc. Tot graţie limbilor – dar şi „virusului plimbării”, de care sunt bolnavă de mică – am avut o carieră frumoasă.
– Apropo de carieră, cum e să fii femeie-diplomat?
– În pofida unor reguli generale, e diferit de la ţară la ţară. În Chişinău mi s-a întâmplat deseori să mă simt „unică”, mai ales când eram singura femeie la o masă cu 12 ambasadori. În cariera mea, am avut noroc de susţinerea familiei mele – una mai practică din partea mamei şi una absolut motivaţională din cea a tatei, care-mi spunea: „Fata mea, tu poţi TOT, dacă vrei cu adevărat!”. Cred că el mi-a cultivat cei trei D care mă caracterizează – sunt deschisă, directă şi determinată. Şi urăsc ipocrizia. Dar n-aş fi ceea ce sunt fără umărul soţului meu, înalt de 2,02 metri, care mi-a fost mereu alături şi care mi-a iertat de fiecare dată păcatul de a ne fi mutat de 13 ori de-a lungul a 25 de ani de căsnicie. Chiar dacă, la fiecare mutare, o luăm cumva de la capăt.
Am poze cât pentru trei albume cu Moldova…
La Orheiul Vechi, cu aparatul-"ochi de şoim"
– În ce măsură aparatul de fotografiat te-a ajutat să descoperi Chişinăul?
– Fotografa e hobby-ul meu, prin „ochiul de şoim” al aparatului foto văd lucruri pe care nu le observi în mod obişnuit şi am cutreierat cu el în spate cele mai ascunse locuri din acest oraş. Mi s-a zis şi „paparazzo”, deşi nu e genul meu. Sunt multe alte lucruri interesante de fotografiat – ca şi restul republicii, capitala e şi ea în tranziţie. Uneori, când mă uit la pozele făcute de mine aici, am impresia că ţin în mână o carte de istorie a Chişinăului.
– Apropo de carte, dacă se găseşte un editor care se oferă să editeze un album cu fotografiile tale „moldoveneşti”, ce ai selecta?
– Am poze cât pentru trei albume… Am Piaţa Centrală – un loc fascinant, cu fructe, legume, feţe, flori. Am uşi şi ferestre – unele sunt superbe, chiar dacă au fost vopsite de 1000 de ori, de generaţii şi generaţii. Sau zăpada – am o colecţie întreagă de ţurţuri. Sau o colecţie cu tocurile de la pantofii moldovencelor, care de asemenea sunt fascinante, prin sacrificiul lor de a merge pe 10-15 centimetri ziua în amiaza mare. Şi, bineînţeles, sunt speciale pozele făcute în aprilie 2009, când eram aproape non-stop în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Unele dintre ele au încăput în cartea Mariei Paula Erizanu „Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o”, lansată acum trei zile.
– Ai vreun regret legat de şederea ta aici?
– Zic şi eu ca Edith Piaf – „…je ne regrette rien!”. Singurul regret e unul „fotografic”: nu am avut aparatul cu mine când, acum trei ani, la Chişinău a cântat Goran Bregovic. Era o imagine extraordinară – ploua, eu stăteam pe scările de la Guvern, cerul negru era înrămat de o lumină aurie şi 50 de mii de umbrele de toate culorile se mişcau în ritmul muzicii în PMAN. Am fost mândră şi fericită atunci. Pentru că – am observat-o frecvent în aceşti ani – moldovenii au un fel de jenă de a fi naturali, de a fi spontani. Există un fel de teamă exagerată de a intra în „gura lumii”. Cu Bregovic ei s-au descătuşat.
26 august 2010: onorată de "Ordinul de Onoare"
– Ieri, în ajun de Ziua Independenţei, preşedintele Mihai Ghimpu ţi-a înmânat „Ordinul de Onoare”. Ce a însemnat asta pentru tine?
– Este un gest care mă onorează şi care simbolizează patru ani de colaborare aprofundată şi relaţie privilegiată pe care am avut-o cu Republica Moldova. Şi o prietenie care, sunt convinsă, va dura o viaţă. Îmi las aici o parte – poate cea mai mare – de inimă. Şi… o să mai vin, n-o să scăpaţi de mine.
– Noi o să te aşteptăm cu dor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
