Virtuți care se regăsesc și în cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament. Creștinismul va propovădui alte trei virtuți, numite teologice: credința, nădejdea și dragostea.
Cele trei virtuți teologice apar însoțite încă din antichitate de trei simboluri: credința e reprezentată de cruce; nădejdea – prin ancoră; dragostea – prin inimă. Dacă analizăm în paralel virtuțile din morala antică și cele teologice, înțelegem ce măsură se cere de la om.
După filosofii greci un om împlinit e cel care are dragoste pentru tot ce îl înconjoară, e înțelept, drept și știe să se stăpânească – fiind cumpătat atât în vorbe, cât și în pofte. Practic, omul ideal e unul ideal pentru societatea în care trăiește. Așa cum, după aceiași greci, ar trebui să fie un om al cetății: un politician.
Creștinismul cere altceva de la om. Nu să fie un om ideal pentru societatea în care trăiește, ci un bun candidat pentru împărăția cerurilor. Să aibă dragoste – atât pentru semenii săi, cât și responsabilitate pentru creația lui Dumnezeu, să fie credincios și să fie plin de nădejde că toate cele promise de Dumnezeu se vor împlini: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, spunea Iisus (Marcu 13; 31). Pe de altă parte, dacă suntem atenți, vom observa că un sfânt, care are credință, nădejde și dragoste, devine drept, înțelept și cumpătat. Fiindcă Dumnezeu îi cere să iubească dreptatea, Duhul Sfânt e Duhul înțelepciunii și omul postitor devine cumpătat.
Însă e interesant și faptul că cele trei virtuți teologice (după chipul Treimii!) nu se pot separa, ci conlucrează în firea omului, transformându-l din omul cel vechi, supus păcatului, în omul cel nou prin harul dat de Iisus Hristos. Nu putem fi credincioși, dar să nu avem nădejde. Și nu ne folosește la nimic să avem credință, dar să nu avem dragoste („… De aș avea credință încât să mut și munții, dar dragoste nu am, nimic nu sunt” – I Corinteni 13; 2).
Apostolul Pavel, în Epistola Întâia către Corinteni, la capitolul 13, subliniază un aspect deosebit de important: că nădejdea și credința vor trece, odată ce se vor împlini, în împărăția lui Dumnezeu. Deoarece credința e o promisiune, iar nădejdea e o așteptare, iar când Cel ce este – va veni după cum a promis, credința și nădejdea vor fi împlinite și se vor sfârși. Însă dragostea va rămâne în veci, căci „Dumnezeu e iubire" (I Ioan 4; 16). De aceea spune Sfântul Apostol că dragostea este mai mare: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13; 13).
Toate celelalte virtuți se nasc din acestea. De exemplu, putem spune că milostenia, dreptatea, smerenia – sunt ale dragostei; stăruința, înfrânarea, rugăciunea – sunt ale credinței, iar nădejdea naște puterea de a răbda, de a ne duce crucea. Luate cu amănuntul, virtuțile sunt foarte multe, toată lucrarea bună a sfântului e din virtute. Și fiecare lucrare plăcută lui Dumnezeu se face de către omul virtuos. Însă înaintea tuturor sunt acestea trei: credința, nădejdea și dragostea, motiv pentru care păcatele împotriva acestor virtuți sunt socotite de Morala Ortodoxă ca păcate împotriva Duhului Sfânt.
Înainte de a vorbi despre fiecare în parte, aș vrea să mai spun aici că ele nu ar trebui să fie cu măsură. Să nu fie credință pe jumătate, un pic de nădejde și un slab început de dragoste – pentru omul cu adevărat creștin. Credința să fie deplină: crezi sau nu crezi. Nădejdea, atunci când slăbește, ne macină pe dinăuntru și se transformă în deznădejde. Iar dragostea este și o vedem că este, dar, pe de altă parte, crește încontinuu și nu doar acum, ci și în împărăția cerurilor.
