Dar nu a reuşit să-şi cumpere o casă în capitală, deşi şi-a dorit foarte mult. Aşa încât, cunoscuta interpretă de muzică populară Zinaida Bolboceanu face şi astăzi naveta de la Cojuşna la Chişinău. Nu are nici maşină personală, de aceea merge cu microbuzul. „Aşa e când te ţii de coada folclorului autentic”, îmi explică artista.
– Stimată doamnă Zinaida Bolboceanu, de ce locuiţi la Cojuşna, la ţară, când toată lumea se trage la oraş?…
– Ne-am tras şi noi la oraş, dar prin anul 1983 nu aveai dreptul să alegi, nu exista nici cea mai vagă şansă să te stabileşti la Chişinău. Noi, băştinaşii, nu aveam acest drept. De aceea am ales satul cel mai apropiat de capitală.
– Când aţi descoperit că puteţi cânta?
– Ei, asta, ca toţi artiştii, de mic copil. Am fost un copil dotat. Îmi doream să fiu şi artistă de circ, pentru că îmi plăcea gimnastica. Dar mă vedeam pe viitor şi pedagog, şi medic, şi artistă de cinema, şi cântăreață, numai ce nu-mi doream în copilăria mea!
– Şi aţi început cu artele plastice…
– A ales mama pentru mine. A auzit că se deschide la Chişinău o şcoală de arte pentru copiii dotaţi, iar ea voia să mă scoată din sat, să ajung om mare. Eram eminentă şi deja aveam în tot satul reputaţie de artistă. M-a dus la Chişinău, mi-a zis: hai să încerci mai întâi la pictură, pe urmă vom mai vedea ce poţi. Aşa am ajuns la Liceul Republican-internat de Arte Plastice „Igor Vieru". Aveam doar 11 ani, îmi lipseau părinţii, surorile. Nici astăzi nu pot uita acel dor de casă. Scriam în fiecare zi scrisori, mai lăsam să picure şi câte o lacrimă pe foaie, să se împrăştie cerneala, să vadă mama că eu plâng şi vreau acasă… Dar nu am abandonat studiile. După nouă clase, am mers la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, unde am studiat alţi patru ani pedagogia şi pictura. La anul IV m-am căsătorit. Învăţam într-o grupă cu soţul meu, Dumitru Bolboceanu, eram tineri, aveam doar 18 ani…
– Reiese că aţi învăţat atâţia ani la Arte Plastice, ca să deveniţi… una dintre cele mai bune cântăreţe de muzică populară?!
– Dar niciodată nu m-am despărţit de cântec. Cântam oriunde, din plăcere, cântam folclor autentic, pe care îl auzeam de la bătrânii din sat. Văzând că oamenilor le place, m-am gândit să fac studii muzicale. Locuiam la Cojuşna şi activam în Ansamblul de amatori „Poieniţa” când s-a deschis o secţie de canto popular pe lângă fostul Conservator. Erau invitaţi să aplice toţi doritorii, timp de doi ani trebuia să studiezi muzica după care să fii admis la anul I universitar. M-am dus la concurs – erau zece tinere pe un loc, dar am avut noroc, pentru că eram vocea pe care o căuta profesorul Gleb Ceaikovski-Mereşanu. M-a luat pe mine, „pentru autenticitate şi originalitate”, sunt cuvintele lui. Se întâmpla în anul 1986. Am fost admisă peste un an la Conservator unde am studiat canto, iar după absolvire am rămas la Conservator să predau, eram prima persoană cu studii speciale în domeniul cântecului popular… Peste trei ani, am abandonat pedagogia, pentru că mi-am dorit o activitate artistică mai fructuoasă. Am concertat cu Ansamblul „Busuioc Moldovenesc”, apoi am fondat grupul folcloric „Ethnos”, împreună cu surorile Stoianov – Maria şi Luminiţa – şi am activat mulţi ani în România. Până în momentul în care, cum se mai întâmplă printre artişti, ne-am certat şi ne-am despărţit…
– Ce s-a întâmplat?
– Din cauza banilor. Iniţial de înţeleseserăm între noi ca mie să-mi revină 40 procente, iar lor câte 30, întrucât cântecele pe care le interpreta grupul nostru erau din repertoriul meu. La un moment dat, însă, fetele au pus problema: de ce eu 40 şi ele câte 30… Mă rog, nu a fost poate singura cauză a conflictului, dar principala. Aşa că am plecat şi m-am jurat că nu o să mai ies niciodată în scenă… Prea multă durere şi supărare îmi aducea profesia aceasta.
– Până la urmă, v-aţi împăcat, iar supărarea a fost uitată…
– Nici nu se putea altfel, deoarece Maria Stoianov mi-a fost prietenă. Eu cred că neînţelegerile le sunt date oamenilor ca să le depăşească şi să devină mai înţelepţi. Ele sunt un fel de „probleme carmice”. Nu neg, m-a ajutat şi mama, care adesea îmi zicea: „Tare-i bine când ierţi şi când te împaci cu lumea!”. Avea dreptate: împăcarea îţi scoate veninul din suflet, pentru că atunci când eşti supărat aduni energie negativă, care iese foarte greu din om. Particulele negative se înmulţesc, pun stăpânire pe tine. Azi un pic, mâine un pic, nici nu-ţi dai seama cum te prefaci într-un ghem de nervi, care îţi strică toată viaţa. Şi apoi, mai e ceva: pe lumea asta toate sunt trecătoare. Astfel, suntem din nou foarte bune prietene cu Maria… Probabil că ruptura dintre noi ne-a ridicat la un alt nivel de înţelegere…
– Dar în acel moment v-aţi lăsat copleşită de emoţii şi… aţi plecat în Grecia!
– Sigur că la mijloc a fost şi această dezamăgire. Dar ne-a mânat în Grecia criza economică din anul 2000. Începuserăm să construim o casă nouă la Cojuşna, pe cea veche o demolasem, copiii urmau să-şi continue studiile la facultate… Soţul obţinuse două contracte de muncă la Atena şi mi-am zis: decât să sufăr în Moldova, mai bine mă duc cu el în Grecia. I-am fost de folos. Până la urmă, lucrarea o picta soţul, dar eu îl ajutam. La Atena exista o societate culturală „Balcania”. Ne întruneam la expoziţii, spectacole, lansări de carte sau discutam despre problemele diasporei. Aveam o activitate fructuoasă în plan cultural, nu eram axaţi doar pe ideea să ne umplem buzunarele şi să ne întoarcem acasă. Îl luasem cu noi şi pe băiatul mai mic, a învăţat limba greacă şi a făcut şcoala primară la Atena – era cel mai bun elev din clasă. Ceilalţi doi rămăseseră la Chişinău, erau studenţi, unul la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, altul la Universitatea Tehnică…
– Aţi reuşit să construiţi casa cu banii câștigați la Atena?
– Nici pe departe. Tot ce am dobândit am investit în copii. Nu avem nici astăzi maşină, mergem cu microbuzul. În schimb, a vrut feciorul mai mare să facă două facultăţi – Ceramica şi Designul Interior -, i-am oferit această şansă. Al doilea fiu avea o formaţie de rock, voia să-şi cumpere chitare electrice, aparatură – l-am ajutat şi pe el.
– V-a fost greu cu patru bărbaţi în casă?
– Nu mi-a fost uşor. Dar le-am cerut să mă ajute şi toţi m-au susţinut. Cel mai mult m-am temut să nu facă vreo prostie. Pentru că, aflându-se într-o companie cu alţi băieţi, adolescenţii pot face lucruri pe care niciodată nu ţi-ai fi putut imagina că copilul tău e în stare să le facă. Ia uitaţi-vă la Ştiri, câte numai nu se întâmplă! Le cunoşteam cercul de prieteni, dar oricum aveam frică să nu comită greşeli sau chiar infracţiuni. Slavă Domnului, m-a ferit Dumnezeu de asta!
– De ce are nevoie o familie pentru a putea rezista în faţa tuturor intemperiilor?
– De înţelepciune. Din partea ambilor. De fapt, într-o familie e nevoie de o întreagă diplomaţie. Exact ca în relaţiile politice dintre state. Dacă nu ştii la timp să te retragi, să cedezi, ori dimpotrivă – să înaintezi, să ceri, să comunici -, inevitabil apare conflictul. Noi suntem ambii pedagogi. Poate şi profesia ne-a ajutat.
– Ce nu vă place cel mai mult în viaţă?
– Nu-mi plac oamenii care îşi dau aere de superioritate. Mai ales când „aerele” sunt pe criterii materiale. Şi în general, nu agreez oamenii obraznici. Îi aud pe unii spunând cu admiraţie: ce bine că are tupeu! Nu, nu e bine când cineva are tupeu. Ar trebui să ne conducem de bunul-simţ, nu de sloganul „Scopul scuză mijloacele”.
– Cât bun-simţ există în lumea artiştilor?
– Artiştii au o mare misiune: să promoveze valoarea. Nu întâmplător mă ţin eu de coada folclorului autentic… Ştiţi care e boala noastră? Ne lipsesc criticii de artă. Nu avem specialişti care să ne amintească şi nouă, artiştilor, despre bunul-simţ. Iar în lipsa criticii profesioniste, se întâmplă cam aşa: a susţinut un spectacol artista sau artistul cutare – a cântat aiurea, s-a îmbrăcat anapoda, repertoriul a fost tot aiurea, dar cumetrii din satul de baştină, împreună cu primarul, au urcat pe scenă la final şi i-au dat flori; apoi un reporter plătit tot de artistul, artista în cauză scrie o pagină întreagă într-un ziar, din care rezultă că a fost un spectacol extraordinar… Dacă am avea critici, nu ar îndrăzni nimeni să speculeze în acest fel!
– Sunteţi mulţumită de modul în care evoluează lucrurile în R. Moldova?
– Păi, ţările au soarta oamenilor. Vă amintiţi ce se spune în poveştile noastre populare? Şi merge Făt-Frumos, merge şi când colo apare în calea lui o răspântie cu trei drumuri… Aşa e şi cu ţara noastră, noi întotdeauna ne pomenim la câte o răspântie, la care trebuie să alegem un singur drum. Şi oamenii politici, în loc să aleagă drumul corect, fac cu totul altceva. Dacă ar fi în puterea mea, le-aş spune: „Oameni buni, toate iau sfârşit într-o zi, chiar şi milioanele de la care vă certaţi – că doar de la bani se ceartă, banul este mărul discordiei în R. Moldova. De ce nu vă gândiţi că… până la urmă, nu luăm nimic cu noi? Absolut nimic!”…
