Acuzaţiile acestea sunt proferate din toate părţile, de la est la vest şi chiar din interiorul României. Răspunsul dat de Băsescu, că ar dori cetăţenia Republicii Moldova a stârnit o sumedenie de îngrijorări. Dacă Băsescu vrea să ajungă preşedinte la Chişinău?!?! Pentru cei care au avut răbdare să citească puţin legile Republicii Moldova a fost destul de limpede că va mai trece ceva timp până ce Băsescu va putea să intre în politica de la Chişinău. Însă temerile au rămas şi a reînceput ventilarea tezei expansionismului. Dar să vedem mai întâi despre ce expansionism este vorba.
România a fost prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, gest care a fost urmat cu consecvenţă în relaţiile internaţionale. În ceea ce priveşte relaţiile dintre state şi guverne, Bucureştiul a respectat şi a susţinut pe cât a putut independenţa Chişinăului. Pe de altă parte, România are o mare problemă de rezolvat în relaţia cu R. Moldova. În ultimul secol, oamenii dintre Prut şi Nistru au fost supuşi unui monstruos proces ingineresc de modificare a identităţii naţionale. Colosul sovietic a mers dincolo de impunerea unui sistem politic şi social – a experimentat modificarea limbii, a mers dincolo de forţa brută a baionetelor şi a pus în mişcare un gigantic arsenal subtil destinat alterării conştiinţei a milioane de oameni. Problema este că dacă acest experiment dintre Prut şi Nistru va fi declarat unul reuşit – şi nu prin declaraţii de tribună, ci printr-o consfinţire a realităţii – atunci el va putea fi repetat în oricare altă regiune a României de azi.
Soluţiile pentru rezolvarea acestei probleme găsite până acum au fost simple şi eficiente. Deschiderea graniţelor, libertatea de circulaţie, procesul de redobândire a cetăţeniei române, burse pentru tineri. Toate sunt destinate recuperării unei memorii şi unei conştiinţe zdrobite sistematic de imperiul sovietic. O astfel de mutilare istorică se repară greu, în decursul a multe generaţii. România s-a deschis către românii basarabeni – în ciuda tuturor celor care şi-ar fi dorit o întoarcere în anii în care Ivan Bodiul tăia dintr-o trăsătură de condei abonamentele la publicaţiile bucureştene. Dacă am privi prin ochelarii deformaţi ai foştilor activişti am putea spune mai degrabă că avem de-a face cu un expansionism basarabean în România. Românii basarabeni (şi nu doar ei, sunt destui ruşi şi ucraineni) au succes nu doar la Bucureşti, ci în toate oraşele româneşti, şi nu doar în domeniul artelor sau literaturii (care sunt cele mai vizibile). Avem în România evazionişti şi oameni de afaceri cinstiţi veniţi de peste Prut, avem oameni simpli şi infractori, avem vedete de carton şi oameni muncitori, oameni politici şi orice altceva poate produce o societate. Avem di tăti. Şi deşi nimeni nu se scandalizează la Bucureşti când vine vorba de români basarabeni veniţi în România, orice român care trece Prutul este întâmpinat din multe părţi cu priviri pline de suspiciune şi acuzaţii de expansionism, bănuieli de subminare a statului.
La Bucureşti s-au găsit mai mulţi care să vorbească de „doctrina Băsescu de extindere a influenţei româneşti”. Convalescenţa de după o tragedie istorică este tratată drept expansionism şi relaţiile naturale dintre vorbitorii aceleiaşi limbi sunt considerate „extinderea influenţei”. Ceea ce dovedeşte că experimentul sovietic eşuează cu fiecare zi care trece şi graniţele rămân deschise alături de circulaţia liberă a ideilor.
