Fenomenul de emigrare din acest partid ia amploare. Din câte îmi amintesc, prima mare dezertare a fost a lui Marian Lupu.
Lista a continuat, dar nu voi enumera aici toţi „dezertorii”, fiindcă îi ştiţi foarte bine. Majoritatea – tineri şi promiţători, ni s-a spus. Aşa cum am văzut la ultimele alegeri, Marian Lupu a reuşit să câştige încrederea moldovenilor. Parcă oamenii l-au privit cu ochi mai buni după ce a plecat de sub aripa lui Voronin. Chiar şi Dodon e mult mai vizibil acum. Vom vedea ce va fi cu Sergiu Sârbu. Însă eu am o mare spaimă. Dacă ar fi fost după mine, aş fi preferat să stea toţi cuminţi lângă tătucu’ Voronin. Măcar atunci, ştiam toţi ce e cu ei. Îi înregimentam mai uşor. Acum însă nu mai ştim, care e socialist, care e democrat. Iar oamenii încearcă să le atribuie noi culori.
Frica mea e următoarea: că vom ajunge să îi credem pe cuvânt. Dar ce au căutat dumnealor, tineri şi promiţători, în Partidul Comuniştilor? Cum tu, om tânăr, care ai auzit de foamete, de gulag, să intri în Partidul Comuniştilor? Ce i-a determinat pe aceşti tineri la începutul carierei lor politice să se identifice cu un partid al cărui nume înfricoşează întreaga lume?
E simplu: în acei ani, influenţa PCRM-ului şi a lui Vladimir Voronin era în plină ascensiune, de unde deducem că tinerii promiţători nu căutau decât putere şi influenţă. Când partidul a început să decadă, aşa cum era de aşteptat, tinerii au început să migreze spre scaunele mai calde. Iar noi, în loc să vedem în ei nişte oportunişti fără coloană vertebrală, îi vedem în continuare tineri şi promiţători.
Cel mai mare risc al acestor dezertări e următorul: noi, moldovenii, cu cât mai multe acţiuni de acest fel vom vedea, cu atât mai tare ne vom obişnui cu ele. Vom ajunge să le considerăm normale şi vom începe să avem încredere în astfel de politicieni. Iar asta e grav şi e trist! Vom uita să ne întrebăm ce au căutat la comunişti (puterea!), ce caută acum în altă parte (puterea!) şi până când le vom tolera puterea!
