Apărută, în 2011, la Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, ea constituie un gest de recunoştinţă marelui voievod şi domn Mihai Viteazul, la 410 ani de la trecerea sa în nemurire (1601-2011).
Cea mai mare contribuţie a autorului este faptul că demonstrează prin documente că Mihai Viteazul nu a fost fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun, care a cârmuit Valahia în perioada martie 1554 – decembrie 1557, cum şi-a spus toată viaţa şi cum a semnat documentele, ci a fost fructul dragostei dintre Iani Cantacuzino şi Teodora, o negustoreasă din Târgul de Floci, oraşul de la vărsarea Ialomiţei în Dunăre. Oraşul, specifică istoricul, se chema de Floci, deoarece acolo a fost cel mai mare târg de lână nedărăcită din Balcani.
În acest context, constată Marin Alexandru Cristian, Mihai Viteazul este, după tatăl său, urmaş al împăraţilor bizantini. „Este de reţinut că Ioan Cantacuzino a fost împărat al Bizanţului între anii 1347-1358. De asemenea, Matei Cantacuzino a fost co-împărat în perioada 1355-1357”, precizează autorul.
Volumul cuprinde nouă capitole, care, prin denumirea lor, explică într-un fel conţinutul acestora: „Mihai Viteazul, Cantacuzino pe linie paternă”; „Ridicarea pe tronul Valahiei”; „1954-1596. Deschiderea campaniei antiotomane”; „Victoriile de la Călugăreni, Târgovişte şi Giurgiu” (1595); „Restaurarea Bisericii strămoşeşti” (1596); „Relaţiile lui Mihai Viteazul cu vecinii (1596-1598); „Unirea cu Ardealul”; „Unirea cu Moldova”; „Căderea lui Mihai Viteazul, bătălia de la Mirăslău”; „Drumul la Viena, bătălia de la Guruslău, uciderea lui Mihai Viteazul” şi „Mihai Viteazul în conştiinţa europeană (extrase din izvoare de epocă). Potrivit prof. dr. Doru Dumitrescu, prefaţatorul cărţii, ultimul capitol este o rememorare în documente de epocă, în fragmente de cronici şi relatări târzii, alese pe criteriu cronologic, a evoluţiei istorice a voievodului muntean, pe de o parte, iar pe de altă parte a ecoului pe care scurta sa domnie l-a avut în societatea europeană a sfârşitului de veac XVI şi începutul celui următor.
„Mihai Vodă, prin biruinţa gândului unirii, a luat-o înaintea timpului său, reuşind să adune la un loc cele trei ţări dacice în vreme ce ideea politică a unităţii statale naţionale nu exista nicăieri în Europa”, ne aminteşte autorul. La rândul său, dr. Aurel David consideră că aceasta este o carte actuală despre un simbol edenic al neamului. „Apariţia lucrării „Mihai Viteazul – Restauratorul Daciei şi al Bisericii strămoşeşti”, elaborată de istoricul Marin Cristian, constituie un eveniment editorial de cea mai mare importanţă pentru istoriografia românească actuală. Lucrarea sa se integrează organic în acţiunea de apărare a memoriei istorice a poporului român, precum şi de recuperare a unor simboluri umane care au reîntregit vatra ancestrală în condiţii de mare primejdie pentru neamul românesc. Lucrarea are ca fundament un studiu istoric temeinic elaborat şi ştiinţific argumentat despre personalitatea celui care, la cumpăna veacurilor XVI-XVII, nu a fost stăpânul ţărilor dacice, aşa cum l-au prezentat unii potrivnici ai neamului, ci marele voievod al acestora, încorporând în persoana sa, concomitent, pe marele conducător politic, pe marea căpetenie militară şi pe marele judecător”, remarcă, în postfaţa volumului dr. Aurel V. David.
Autorul a dăruit mai multe exemplare ale volumului său bibliotecilor din Chişinău, în special, Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.
