Nu numai că aveam toate cărţile de poezie ale poetului, dar multe dintre poeziile sale le cunoşteam pe dinafară. Oriunde m-aş fi dus, umblam cu cărţile sale în geantă. Îmi plăcea atât de tare poezia lui Mircea Dinescu, încât o citeam în picioare în trolee, stând la cozile de la cantină sau în trenul Chişinău-Ungheni, când mergeam sâmbăta acasă. Nu ştiu prin ce mă fermecase, dar nu mă puteam despărţi de volumele sale nici noaptea. Nu, nu dormeam cu ele sub pernă, dar le citeam de multe ori înainte de somn. La o frizerie, o dată, am scos o carte de-a sa şi i-am arătat frizeriţei poza de pe a patra copertă, rugând-o să mă tundă la fel ca pe Mircea Dinescu. Dacă îmi amintesc bine, poetul era tuns perie. Frizeriţa a rămas cu ochii broştiţi. Nu-i venea să-şi creadă urechilor. A luat cartea în mână şi a început s-o răsfoiască. Apoi a citit prezentarea de pe ultima copertă şi mi-a întors cartea scârbită, refuzând să mă tundă a la Mircea Dinescu, pentru că, mi-a şuierat ea supărată, tipul e un poet român, pentru că tipul e din… România, iar ea nu are ochi să-i vadă pe români. Chiar aşa mi-a spus şi mi-a întors spatele. Cu toate că avea nişte şolduri graţioase, eu nu am stat să le contemplu prea mult’ şi am insistat iar să mă tundă a la Mircea Dinescu, dar ea m-a apucat de guler şi m-a îmbrâncit afară din frizerie.
Am trăit umilinţa asta în primele zile ale verii lui 1988, în frizeria aia de la parterul unui hotel (îmi scapă numele), aflat în coasta Teatrului Dramatic Puşkin, când încă mai era Uniunea Sovietica şi părea că n-o să dispară niciodată de pe hartă. Acum nu mai e Uniunea Sovietica, dar nu aş mai vrea să mă tund ca Mircea Dinescu. Nici poezia sa nu-mi mai place la fel de tare! Cu toate astea, întâmplarea îmi este foarte scumpă. Şi nu de aceea că frizeriţa aia era foarte cochetă, dar pentru că nici astăzi nu poate să-mi intre în bibilică de ce nu a vrut să mă tundă ca pe un poet roman. Ţin minte că, după ce m-a îmbrâncit prima dată afară, eu m-am întors cu o falcă în cer şi alta în pământ, trântind cu piciorul în podea că nu am să plec de acolo până n-o să-mi satisfacă bâzdâcul. Toate frizeriţele însă – şi erau vreo cinci – mi-au arătat cotul. Până când şi-au ieşit şi ele din papuci şi au sărit cu gura la mine. Faptul că eu insistam să arăt ca un poet român îi călcase pe coadă şi pe clienţii din frizerie. Unul dintre ei chiar m-a ameninţat că, dacă nu mă potolesc, o să-mi scoată el tot şmagul din mine. Şi era un tip cu muşchi de oţel şi cu o ceafă groasă. Ca printr-o minune, am scăpat din labele sale. După ce m-au aruncat din nou afară din frizerie, ca pe nişte meşe tăiate, am bătut tot oraşul până când am dat de o frizeriţă care a acceptat să-mi facă hatârul. Asemenea întâmplări, pe care, sunt sigur, le-au trăit şi alţi tineri, erau caracteristice acelor ani şi ele nu pot să demonstreze decât un singur lucru – că poezia se afla la mare preţuire.
Sper din tot sufletul ca şi scriitorii de astăzi să exercite o fascinaţie la fel de mare asupra cititorilor lor, dar nu ştiu de ce mă îndoiesc de lucrul ăsta. Nu de aia că Mircea Dinescu (sau Grigore Vieru) ar fi cu mult mai valoroşi, nu este exclus chiar să fie invers, dar pentru că publicul larg nu-i prea cunoaşte. Cu toate astea, se scrie şi astăzi o poezie la fel de tulburătoare sau de spectaculoasă ca acum douăzeci sau treizeci de ani, dar, din nefericire, aceasta e gustată de un cerc strâmt de iniţiaţi.
Atunci când vreun tânăr de astăzi va scoate din geantă o carte de poezie în limba română şi-i va zice frizeriţei: Tundeţi-mă întocmai ca pe Hose Pablo sau Sandu Vakulovski, asta va însemna că am reintrat în normalitate şi că interminabila tranziţie s-a terminat. Eu, astăzi, bunăoară, nu aş mai vrea să mă tund ca Mircea Dinescu, ci ca Hose Pablo sau Sandu Vakulovski. Fiecare epocă îşi are poeţii ei…
