Cu geografia Americii m-am întâlnit prima dată în 1993, când am zburat din New York la Buffalo, apoi de la Buffalo la Atlanta și, în final, la Oklahoma City (pentru a ajunge la University of Oklahoma ca primul Fulbrighter român din era post-comunistă).
Cei aproape 3.900 km, zburați de la nord la sud, și de la est la vest, de-a lungul Munților Apalași și peste Midwest echivalează cu un zbor din București până la capătul Europei. Dar ceea ce am văzut din avionul care mă ducea peste Europa nu avea comparație cu ceea ce puteam vedea pe solul american: o constelație de trăsături glaciare pe care le știam doar din cărțile de specialitate: morene, drumlinuri, eskere, kame, ori lacuri kettle[1]. Și am mai remarcat ceva, foarte diferit de Europa: rețeaua hidrografică complexă, extrem de bine dezvoltată, cu debite puternice și navigabilă pe lungi distanțe (Figura 1).
Este posibil ca existența acestei rețele hidrografice să fi jucat un rol în atingerea statului de super-putere de către Statele Unite ale Americii? Să vedem mai întâi ce spun cifrele.
Transportul pe apă este de 13 ori mai ieftin decât cel pe uscat – pe șosele și căi ferate, dacă infrastructură necesară există și este funcțională. Dacă nu există această infrastructură, deplasarea mărfurilor pe apă este de 50 ori mai ieftin. Dacă mai trebuie traversați munți, atunci transportul naval devine chiar de 100 ori mai ieftin. SUA au 28.000 km de căi navigabile (șenale), mai mult decât restul lumii la un loc. Prin comparație, China și Germania au fiecare circa 3.200 km, iar întreaga lume arabă, doar 190 km.[2]
Și acesta este doar începutul. Cea mai mare rețea hidrografică din lume este plasată direct peste cea mai mare bucată de pământ arabil din lume, Midwest-ul american. Mai adăugați apoi acviferul Ogallala (Figura 1), care, cu 450.000 km pătrați, se întinde pe sub opt state, din Dakota de Sud până în Texas, acoperind nevoile agricole și pe cele de apă potabilă a milioane de oameni. Când am mers prima dată cu mașina din Topeka, Kansas, către Aspen, Colorado, pe autostrada I-70, am avut o experiență unică: ore întregi, mașina a tăiat valurile uriașe ale unor oceane nesfârșite de porumb, grâu sau floarea soarelui. Sutele de silozuri de cereale păreau boabe argintii în spuma valurilor verzi.
Mai adăugați la cele de mai sus și existența porturilor cu apă adâncă, necesare pentru importuri și exporturi din restul lumii. Multe țări, cu linii de țărm lungi, au foarte puține porturi naturale. Africa, de exemplu, are numai 10 locații cu golfuri ale căror capacități protective sunt suficiente pentru a justifica construcția unui port. În contrast, Statele Unite, iarăși, se bucură de o situație unică: Puget Sound, San Francisco Bay și Chesapeake Bay sunt cele mai mari trei porturi naturale din lume. Numai Chesapeake Bay singur are mai multe locații de porturi decât toată coasta continentală a Asiei, de la Vladivostok la Lahore.
Și încă nu am terminat, pentru că acum intervine și geologia. Existența porturilor cu apă adâncă de pe coasta de est (Boston, New York-Brooklyn, Baltimore) este o consecință a tipurilor de roci din fundamentul geologic. Dacă mă rezum numai la portul New York-Brooklyn, pe care îl cunosc din 2001, rocile pe care este sculptat portul (și orașul) sunt predominant metamorfice (șisturi, gneissuri, amfibolite), extrem de dure, printre cele mai vechi roci de pe continentul nord-american (câteva sute de milioane ani), parte a „inimii” munților Apalași. Eroziunea produsă de topirea ultimilor ghețari, care au acoperit coasta estică americană acum 20.000 ani, a săpat canale și golfuri adânci de-a lungul țărmurilor atlantice. Lipsa unor depozite de suprafață, formate din roci sedimentare moi (argile, nisipuri), a redus gradul de colmatare a porturilor, oferind condiții de activități portuare optime. În cazul New York-ului, securitatea naturală a portului a fost asigurată de strâmtoarea Verrazano, dintre Brooklyn și Staten Island. Bateriile de artilerie din Fortul Wadsworth (Staten Island) au ținut sub control accesul în zona portuară New York-New Jersey. Iar comerțul new-yorkez a fost enorm favorizat și de existența fluviului Hudson, care, prin Erie Canal, a permis exportul mărfurilor din zona Marilor Lacuri către restul Americii și în Europa.
Influența geologiei insulei Manhattan este vizibilă și în alte două situații: metroul și Federal Reserve Bank.
Prin cele 469 de stații, de pe 24 linii, cu o lungime de peste 1.300 km, metroul din New York este cel mai mare din lume. Stabilitatea centenară a păienjenișului actualelor trasee, la care se vor adăuga noi proiecte, este datorată rocilor dure, fără fracturi sau falii primejdioase, prin care s-au săpat tunelele și stațiile metroului (de exemplu, amfibolitul este de trei ori mai dur decât betonul).
În capătul sudic al insulei Manhattan, în districtul financiar, se găsește Banca Rezervelor Federale din New York. Seiful băncii este săpat în aceleași roci dure, pomenite mai sus, la 24 metri sub nivelul străzii și 15 metri sub nivelul oceanului. De la început, Banca a prezentat, prin atributele construcției și geologiei sale, o siguranță sporită pentru depunerilor de aur. În 1927, seiful băncii conținea 10% din rezervele mondiale. În prezent, seiful este cel mai mare depozit de aur din lume, cu circa 7.000 tone metal, valorând $415 miliarde (în octombrie 2011). 98% din aurul depozitat în Federal Reserve Bank of New York aparține băncilor centrale din multe țări, care au considerat locul acesta ca fiind unul extrem de sigur (practic, inexpugnabil chiar și cazul unui conflict nuclear) [3]
Figura 1. Procentajul de teren arabil, împreună cu porturile de plecare, porturile majore, căile navigabile interne și căile navigabile de-a lungul coastei de est a SUA. În galben, am reprezentat aproximativ poziția acviferului Ogallala: cu o suprafață de circa 450.000 km pătrați, se dezvoltă sub opt state, din Dakota de Sud până în Texas.
În fine, geografia Statelor Unite i-a asigurat granițe ușor de apărat: păduri și marile lacuri în nord, munți și deșert în sud, două „șanțuri” (foarte late!!), umplute cu apă, la est și la vest. Nu este de mirare, așadar, că invadarea țării – visată și încercată în ultimii 200 de ani – se dovedește o iluzie. Statele Unite ale Americii au cea mai sigură poziție geografică de pe planetă.
Toți factorii geografici și geologici descriși mai sus au creat condițiile apariției unei economii super-puternice și a unui sistem politic extrem de stabil. Statele Unite au cea mai mare piață de consum, care, la rându-i, crează un surplus de economii private și o economie dinamică, unificată, cu o remarcabilă auto-suficiență. Importurile au reprezentat doar 13% din PIB în 2013, conform lui World Trade Bank, comparat cu 46% în cazul Germaniei sau 30% în cazul Chinei. Iar procentajul american va scădea și mai mult pe măsură ce se vor diminua (dispărea?) importurile de petrol.
Europa – scurte considerații geo-hidrografice și comparații cu SUA
Prin comparație cu ceea ce am prezentat despre America, geografia și hidrologia Europei sunt clar diferite (Figura 2). Câmpia nord-europeană este o arie favorabilă climatic, unde cresc recolte diverse. Dar, pe direcția nord-sud, această arie, în punctele ei de maximă lățime, este mai subțire decât un singur stat american, ca Iowa.
Iar râurile din Europa nu sunt la fel de interconectate precum cele din sistemul Mississippi-Missouri. Ele traversează câmpia nord-europeană de la sud la nord (Dunărea este o excepție), având rețele hidrografice relativ izolate unul de celălalt. Când vine vorba despre finanțe, apare o altă deosebire: râurile americane sunt o proprietate comună, în timp ce râurile europene au diferite naționalități (franceze, germane, poloneze etc). De exemplu, Loire este un râu francez, care generează comerț francez și profit francez, care merge în bănci franceze.
Un alt aspect, absent în America, este legat de faptul că unele râuri formează granițe între multe state naționale (de ex., Rinul este graniță parțială între Elveția și Austria, Elveția și Liechtenstein, Elveția și Germania, și, în final, între Franța și Germania; Dunărea, între România și Bulgaria). Comerțul naval pe aceste râuri are niște caracteristici interesante: Dacă două țări vecine, de exemplu Franța și Germania, au avut relații economice pentru o vreme, după care a început un război între ele, interacțiunea dintre vecini este practic anulată. Și atunci, acele țări trebuie să-și stabilească noi linii de aprovizionare, independente de vecini. Cele circa 100 de războaie purtate în Europa în ultimele 200 de ani au reprezentat tot atâtea întreruperi ale schimburilor economice și, în special, al transporturilor de produse agricole. În aceleași 200 de ani, Statele Unite au avut numai două războaie pe teritoriul lor: în 1812 și Războiul Civil. Vă puteți imagina că Wisconsin, Iowa și Illinois (despărțite de Mississippi) ar purta războaie între ele, precum multe state europene?
Figura 2. Rețeaua hidrografică și distribuția zonelor climatice din Europa.
Revoluția fracturării hidraulice în SUA a făcut caduc tratatul Bretton Woods
Din aprilie 2014 și până acum, am publicat o carte și mai multe zeci de articole în presa românească și americană, în care am exaltat revoluția energetică declanșată în Statele Unite de fracturarea hidraulică a argilelor gazeifere și petrolifere. Iar de la începutul anului trecut, am analizat consecințele multiple (economice, sociale, geopolitice, tehnologice etc.) pe care triumful revoluției fracturării hidraulice în SUA le-a creat până în prezent și pe unele posibile din viitor. Pe scurt, am descris o schimbare de paradigmă economico-socială (asigurarea independenței energetice a Statelor Unite) și comercială (diminuarea sistemului monetar și comercial instituit în 1944 prin tratatul Bretton Woods, propus și implementat de Statele Unite).
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, marina militară și comercială a Statelor Unite erau practic intacte, iar economia suferise mult mai puțin în comparație cu cea a țărilor europene sau a Japoniei. În aceste condiții, Statele Unite au făcut un gambit strategic îndrăzneț, prin care au schimbat sistemul internațional existent în acea vreme.
În 1944, delegați din 44 de țări s-au întâlnit în orașul Bretton Woods din New Hampshire și au semnat tratatul care va determina cadrul și regulile după care se vor desfășura activitățile mondiale monetare și comerciale. Principalele puncte ale tratatului Bretton Woods prevedeau:
– Abolirea imperiilor (german, japonez ș.a.);
– Stabilirea comerțului liber;
– Garantarea accesului SUA pe piețele internaționale;
– Protejarea navelor comerciale de către marina militară americană;
– Garantarea securității tranzacțiilor comerciale.
Cu imperiile abolite și înlocuite cu aranjamente globale susține de marina americană, oceanele au devenit sigure pentru prima dată în istorie, iar piețele și resursele au devenit accesibile pentru fiecare. Dușmanii au devenit prieteni. Pe scurt, tratatul Bretton-Woods a produs pace, creștere economică și prosperitate globale. El reprezintă fundamentul funcționării lumii actuale.
Pentru majoritatea perioadei postbelice, petrolul a fost un motiv principal pentru care Statele Unite s-au implicat în afacerile planetei. Economia americană a depins, în proporții variabile, de importurile de țiței și gaze pentru a-și satisface nevoile energetice. Au fost situații când țara a fost ținută ostatică de diverși furnizori (boicotul arab din 1973), ceea ce, în combinație cu amenințările războiului rece, au afectat mentalitatea publică. Răspunsul la aceste provocări existențiale l-au dat geologii și inginerii americani, care au descoperit noile resurse din argilele petrolifere și gazeifere, după care au inventat și perfecționat tehnologiile de exploatare a lor: fracturarea hidraulică, forajul orizontal dirijat, seismica 4-D etc. Pe scurt, o nouă revoluție energetică, revoluția argilelor.
Consecințele aceste noii revoluții sunt extraordinare. Astăzi, Statele Unite își acoperă majoritatea nevoilor energetice din resurse domestice. Există chiar prognoze că foarte curand, într-un an sau doi, mult visata independență energetică va fi obținută. Statele Unite exportă astăzi circa 2,5 milioane barili de produse rafinate în fiecare zi, iar în 2014 au construit mai multe capacități de rafinare decât în toată perioada celui de-al doilea război mondial.
Statele Unite au astăzi cea mai ieftină electricitate din întreaga lume, pentru că termocentralele au trecut pe gazul natural, extras din argila Marcellus (25% din toată producția națională) și din multe alte argile (detalii aici și aici). Înlocuirea cărbunelui cu gaze în termocentrale contribuie substanțial la reducerea emisiilor de gaze cu efect se seră. Faptul că Statele Unite au ajuns să producă peste 9 milioane barili de țiței pe zi, înseamnă o reducere a consumului global cu aproape o jumătate de milion barili pe zi, care s-ar fi consumat cu transportul de-a lungul unei jumătăți de planetă.
În perioada 2004-2006, Statele Unite au fost internaționalizate cel mai intens datorită unei combinații dintre conflictele militare din Irak și Afganistan și explozia prețurilor energiei. Doar un deceniu mai târziu, Statele Unite și-au redus semnificativ prezența militară, prețurile petrolului s-au prăbușit, iar SUA au devenit un jucător esențial pe piața hidrocarburilor (swing producer). A apărut un decalaj între prețurile energiei americane și internaționale pe măsură ce SUA au fost capabile să crească producția domestică de petrol deasupra nivelurilor din anii 1970. Prețurile petrolului și, în special, al gazelor naturale, sunt mai mici astăzi în Statele Unite decât în majoritatea globului – din cauza producției americane de țiței de argilă.
Pe măsură ce Statele Unite se apropie tot mai mult de independența energetică, costurile masive, asociate cu menținerea tratatului Bretton Woods în stare de funcționare, sunt tot mai greu de justificat. Statele Unite nu mai au acum nevoie să patruleze la fel de intens liniile maritime din Golful Persic pentru a asigura transportul sigur al petrolului din Arabia Saudită către China, Japonia, Coreea de Sud sau Taiwan.
Iar pe măsură ce lumea devine tot mai complicată, există tot mai puține motive serioase ca Statele Unite să plătească cu sânge și bani stabilitatea planetară. Pentru că America nu mai are o nevoie strategică pentru menținerea tratatului Bretton Woods, îl va abandona probabil. Consecințele pentru restul lumii vor fi numeroase și aproape toate vor fi semnificative.
Concluzie
America este destinată să fie o super-putere economică, culturală, militară și financiară. Iar contribuțiile geografiei și geologiei nu sunt neglijabile. Ambele sunt, pur simplu, sublime.
[1] Drumlinul este o formă de relief, de forma unui ou îngropat, format de acțiunea ghețarilor asupra unor depozite specifice, numite till glacial sau morene.
Eskerul este o creastă șerpuitoare, lungă de câțiva km, formată din pietrișuri și nisipuri stratificate, depuse pe suprafața terestră în urma retragerii ghețarilor.
Kamele sunt niște dealuri nisipoase-pietroase, formate în scobiturile terestre făcute de un ghețar.
Lacurile kettle sunt niște ochiuri de apă, mai mari sau mici (vizibile, totuși din avion), formate inițial din topirea ghețarilor, apoi alimentate de apele de suprafață.
Ceea ce au în comun toate aceste trăsături glaciare este capacitatea lor ridicată de a stoca apă, fiind astfel resurse agricole de primă importanță. În unele regiuni (de ex., Finger Lakes din statul New York) dealurile glaciare sunt pline de podgorii. Iar New York-ul și Pennsylvania sunt producătorii de mere #2 și, respectiv, #3 din America de Nord (după #1 Wisconsin)
[2] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve.
[3] Cu excepția situației relatate în filmul Die Hard with a Vengeance
Autor: Constantin Crânganu
Constantin Crânganu este profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Între 1980 și 1993 a fost asistent și lector la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de geografie-geologie. În 1993 a fost declarat câștigătorul primului concurs național din România post-comunistă pentru prestigioasa bursă Fulbright oferită de Congresul SUA. În calitate de Fulbright Visiting Scientist la University of Oklahoma el a efectuat cercetări fundamentale și aplicative despre zăcămintele de petrol și gaze, suprapresiunile din bazinele sedimentare, fluxul termic și căldura radioactivă din crusta terestră, identificarea stratelor cu conținut de gaze în gaura de sondă, exploatarea printr-o metodă personală a zăcămintelor neconvenționale de hidrați gazoși etc. După mutarea în 2001 la City University of New York, profesorul Crânganu a început o nouă direcție de cercetare: implementarea metodelor de inteligență artificială în studiile de petrol și gaze. Pentru activitatea sa în acest domeniu de pionierat a fost nominalizat la ENI Awards 2012 și a primit o ofertă din partea editurii Springer de a publica o carte reprezentativa pentru acest domeniu cutting-edge. Cartea, intitulată Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, a aparut în 2015.
