Povestea este adresată copiilor și începe așa: „Bunelul Andrei are un cufăraș de lemn, în care păstrează o mulțime de lucrușoare minunate." Începutul sună încurajator, dar când am citit care sunt aceste lucrușoare minunate m-a durut capul: „O chiveră (caschetă) de ostaș roșu, pe care a purtat-o încă pe vremea, când apăra tânăra țară sovietică de dușman, o pipă înnegrită de fum – mângâierea soldaților, și tot felul de instrumente de lemnărie."
Nu mai discutăm de inestetica literară a acestui text: repetiții deranjante, virgule puse din pod, epitetele cele mai la îndemână și așa mai departe. Aiuritor și năucitor e mesajul. După cum arată cartea, mare și cu desene, cu litere de o șchioapă, înțelegem că e o poveste pentru copiii foarte mici. Fie cei care încep să citească, fie cei de grădiniță cărora le citește tăticul. Primul desen e chiar cufărul, al doilea e un soldat de pază, al treilea e o mașină militară, al patrulea e o clădire și – în sfârșit – al cincilea e soldatul de pază cum nimeni altul decât bunelul prin excelență – Lenin. În altă ordine de idei, primele două obiecte din cufăr sunt cascheta de soldat roșu și pipa. Acestea sunt cele două lucrușoare minunate la care va visa și copilașul care ascultă povestea.
E incredibil că un copil putea crește cu astfel de povești. E de neconceput că acum doar 36 de ani în urmă copiilor li se turnau ideologii de la patru ani. M-am uitat prin carte, nevenindu-mi să cred, apoi am realizat o dată în plus că de fapt comunismul românesc a fost foarte diferit de cel de aici. Eu am învățat să citesc pe o carte intitulată Fata din nuc. Apoi am citit Povești nemuritoare, Til Buhoglindă și alte cărți pline de lucrușoare minunate. Care nu erau caschete soldățești și pipe. În poveștile mele personajul surpriză era zâna bună sau Sfântul Petru, nu Lenin; nici măcar Ceaușescu.
După ce am văzut cartea asta, când mă uit în parlamentul nostru, îmi dau seama în doi timpi și trei mișcări, cine a crescut cu povești despre Păcală și Tândală, zâne bune și fetițe năzdrăvane și cine cu O pereche de mănuși. Și din păcate, cel puțin printre oficiali, cei cu mănușile sunt mult mai numeroși.
