– Un-te duci?
Ridică, mirat, ochii spre mine. Mă cercetează. Adică nu e clar unde, dar îmi răspunde cu mult bun simț:
– La școală.
– Păi, – continui eu să glumesc – azi s-au anulat lecțiile, pentru că e frig afară, n-ai auzit?
Puștiul a prins jocul și mă pune la punct:
– Am auzit, da` eu totuna mă duc.
Eu izbucnesc în râs. Râde și puștiul. Îl mai întreb:
– Ai acasă computer?
– Desigur.
– Ar fi minunat să nu mergi la școală, să stai la cald în casă, să te joci…
Puștiul și de data asta s-a descurcat genial:
– Parc-ai cu cin-te-nțelege…
M-a dat gata acest pui de orășean, cu spiritul umorului, și limba curată și „așezată”. La alt pol se află acei pui de orășeni (în special orășence) care rostesc cuvintele cu Ț: mă doare frunȚea (fruntea), am fost la munȚe (munte). Când mai adaugă și un „să fiiBî”, e mortal. Am auzit o domnișoară, spunându-i altei domnișoare: „duminică o sî fiibî și țioția” (românește? duminică o să fie și tanti).
Țioția mamei lor de părinți, că o limbă stricată de la părinți se învață!
