De aceea, am criticat-o şi o voi mai critica cât pe lume vom trăi eu şi ea. Nu pot spune că insomniile şi necazurile care mă chinuiesc sunt provocate de dragostea mea (vai, neîmpărtăşită!) faţă de cei trei mândri ciobănei ai Moldovei postsovietice – Lupu, Filat şi Ghimpu. Aceasta însă nu înseamnă că aş fi gata să schimb AIE pe PCRM, iar pe cei trei – pe alţii trei, cum ar fi, de-o pildă (foaie verde şi-un… balon), Vova, Iura şi Dodon! Părerea mea: nu există încă o structură politică mai odioasă decât PCRM (după care vin „partidele” lui Şelin şi Dodon). De aceea, Alianţa trebuie păstrată. Păstrată în forma ei brută, originară, iniţială. Explic ce am în vedere şi în minte. Cine are ochi de văzut şi minte să înţeleagă vede şi înţelege că, de facto, Igor Dodon a devenit cel de-al patrulea membru al AIE-2 conduse azi de Lupu, Filat, Ghimpu şi… Dodon. Ciudată metamorfoză: azi cele mai… anticomuniste forţe din RM s-au aruncat haiduceşte împotriva Alianţei şi împotriva lui Ghimpu. Unii urlă în stradă „Jos Aliansul!”, alţii – prin studiourile TV. Un lucru azi zguduie Moldova de la Naslavcea la Bucureşti: de ce Ghimpu nu vrea să voteze un preşedinte propus de Dodon?
O mică abatere lirică istorică: comuniştii au domnit peste opt ani de zile, nu ţin însă minte ca măcar o dată cineva din interiorul lor, la televiziunea lor, să critice guvernarea (comunistă)… Astăzi, o ceată pestriţă de aşa-zişi analişti din aşa-zisa presă a lui Filat, fel de fel de boschetari mediatici, unii culeşi din presa de partid şi literatura sovietică de partid, critică de zor Alianţa, dar… selectiv. Lor le ajută bandele bolşevizate care terorizează capitala, care intră cu zurba în instituţiile statului, iar liderii AIE, ca preoţii din Constantinopolul asediat de turci, discută despre sexul îngerilor… Vladimir Ilici Lenin avea o vorbă deşteaptă: o revoluţie nu valorează nicio ceapă degerată, dacă nu se poate apăra. Alianţa nu se poate apăra. Mie mi se pare că nici nu vrea să se apere. Ajunşi aici, eu zic: dacă sunt pus în situaţia să aleg între Dodon şi anticipate, eu aleg anticipatele.
O nedumerire în context: de ce suntem atât de convinşi că anticipatele nu vor schimba configuraţia politică a Parlamentului sau, schimbând-o, îi vor aduce la putere pe comunişti? Şi eu credeam cândva aşa. Dar situaţia s-a schimbat un pic: după reapariţia fantomei lui Iuda umblând haimana prin Chişinău alături de comunişti, moldovenii şi-au mai revenit şi nu ard de dorul de a-i readuce la putere pe dezaxaţii politici ai lui Voroşca. Nu o dată practica a bătut gramatica, adică rezultatele alegerilor au răsturnat previziunile sondajelor şi analiştilor.
Azi se poate întâmpla un lucru care s-a mai întâmplat pe 4 aprilie 2005: voturile electoratului democratic şi antieuropean par să nu mai conteze şi ele vor fi convertite la casa moldovenească de schimb politic valutar pe un preşedinte drag inimii (roşii) a lui Dodon. Această perspectivă e sugerată de „analişti” anticomunişti, în căpşoarele cărora s-a proFilat zilele astea următorul gând: de ce să-l pomenim de rău pe Dodon, odată ce avem nevoie, ca de aer, de voturile lui… Chiar avem nevoie?!. Şi aici, încă o mică abatere lirică folclorică. Un flăcău dintr-un cântec popular, nimerit într-o situaţie oarecum similară, spunea următoarele despre iubita sa: „Decât s-o iubească altul, mai bine să ardă satul”. În cazul nostru eu mă întreb: dar de ce… să-i dăm Moldova lui Dodon?! Eu nu cred că, dacă nu i-o dăm, va arde satul! Sunt convins că nu va arde. Vor arde doar Dodon şi amicul lui din spate. Prietenii mei ştiu la cine mă refer.
