Nu mai exista nici Uniunea Sovietică şi nu mai exista cenzură. Nu mai exista dictatură şi nu se mai operau represiuni politice. Cu toate acestea, carul nu se prea mişca din loc şi situaţia se împuţea tot mai tare (atât în Republica Moldova, cât şi în România), fără să putem pricepe de ce. Dar, despre toate aceste lucruri, textul lui Andrei Burac nu suflă nicio vorbă. Subiectul povestirii sale e cum scriitorul basarabean a avut insomnie în această casă somptuoasă, având un număr nesfârşit de camere şi câteva etaje. Insomnie au avut şi stăpânii acestei case vechi, care e un adevărat monument de arhitectură. Până la urmă, în zori, ambasadorul sparge peretele de unde proveneau zgomotele alea stranii şi descoperă că în spatele său mai e o cameră, în mijlocul căreia nu se află nimic altceva decât „o sculptură pe un piedestal”. Era „statuia unui bărbat în mărime naturală” având „chipiu, mustaţă şi pipă în dinţi”. Nu le-a fost prea greu să-şi dea seama că statuia în cauză era a lui Iosif Vissarionovici Stalin. Textul lui Andrei Burac se încheie fără să aflăm dacă ambasadorul a ascuns statuia sau a aruncat-o la gunoişte. Important însă nu e aceasta, ci faptul că povestirea mai are un nivel de semnificaţie. Ea poate fi citită şi ca o alegorie a societăţii postcomuniste din primii ani de după căderea comunismului. Pentru că nu am putut scăpa sau nu am vrut să ne descotorosim (sperând că timpurile alea s-ar putea întoarce) de scheletele din dulap, societatea s-a situat sub semnul eşecului. Oricât de ciudat ar părea, dar textul lui Andrei Burac poate fi interpretat şi ca o proză politică, cu toate că la prima vedere pare să investigheze cotidianul şi impactul acestuia asupra individului. Da, e adevărat că această povestire debutează ca o pagină de jurnal sau ca nişte note de călătorie. Suntem de foarte multe ori tentaţi chiar să punem un semn de egalitate între personajul narator şi scriitorul Andrei Burac şi să catalogăm proza ca fiind una autobiografică. Chiar dacă textul seamănă, să zicem, cu o scrisoare în care acesta îi povesteşte cuiva apropiat cum a avut insomnie într-un castel luxos din Bucureşti, totuşi, în profunzimile sale, e o parabolă dramatică şi tulburătoare despre fantomele trecutului care ne mai urmăresc şi ne înăcresc existenţa. Soluţia pe care ne-o propune Andrei Burac este să dărâmăm pereţii şi să încercăm să spargem buba, dar nu să închidem ochii ca şi cum aceste probleme nu ar fi.
Pe lângă această povestire antologică, volumul mai conţine şi alte povestiri tulburătoare în care scriitorul parcă vorbeşte despre cotidian, dar, de fapt, realizează nişte fotografii extrem de exacte ale lumii în care trăim sau ale oamenilor din jurul nostru.
