În una dintre poeziile sale, poeta zice clar că viaţa adevărată începe doar după ce închide uşa în urma sa şi se regăseşte „între pereţii unei odăi pustiite”. Ceea ce înseamnă că, pe undeva, poeta alege în mod conştient şi fără să fie forţată de împrejurări să se izoleze de lume, ca urmare a faptului că până „şi între cei mai apropiaţi oameni / există o distanţă de mii de ani-lumină. / Cu cât mai mult se apropie, / cu atât mai mult se îndepărtează…” sau pentru că „locul acesta pentru tine de mult / e o închisoare fără uşi şi ferestre / Când crezi că ai ieşit din ea, ştii bine că te-ai minţit de/bunăvoie/ (minciuna e singurul mijloc de refugiu)”. De aceea, poeta preferă singurătatea. Doar după ce rămâne singură în cameră, poate uita de realitate (sau de buletinul ei de identitate) şi pătrunde în universul poeziei şi visului, de unde, de multe ori, nu mai vrea să plece nicăieri. Asta mai înseamnă şi că, dacă ar fi vrut, poeta ar fi putut face şi o altă alegere. Însă nu a vrut, fiindcă: „Dar ce am fi noi, dragă Williams, / dacă am avea o altă viaţă, o altă înfăţişare? / Tu – o păpuşă bizară, eu – poate un om avut. / La ce bun însă toate astea pentru noi? / Doar atât de bine visăm…”.
Cu alte cuvinte, poeta este conştientă că, dacă va renunţa la singurătate, atunci va renunţa şi la reveriile sale sau la poezie. Cu toate astea, a fi singur e şi un lucru apăsător, pe care poeta îl denunţă în nenumărate versuri din acest volum: „Nu înţelegeam cum poate fi/ atât de frumos împrejur/ şi eu – atât de singură!”. În foarte multe poeme ale sale ea speră că, într-o bună zi, o să scape de singurătate şi regretă că nu are nici măcar cu cine se certa. Păpuşa Williams pe care a cules-o dintr-o „cutie de la / ajutoare umanitare” şi a luat-o acasă, cu scopul de a uita de singurătate, îi face pe cei care o vizitează să-i ureze să aibă „un soţ sau un copil asemeni lui”. Lucrul ăsta, însă, nu se întâmplă, fiindcă personajul narator din acest volum nu şi-l doreşte cu adevărat şi nu pentru că nu ar putea să se întâmple. Sau, altfel spus, poeta vede lumea şi eul individual ca fiind într-o opoziţie sau într-un fel de război surd („prea cumplita încercare de a rămâne tu însuţi / în această închisoare mută de viermi albi, // când fiecare vrea să soarbă din tine ce ai mai bun, / să-ţi tulbure liniştea, iar apoi să-ţi strecoare în vene / un alt om care să le semene / adică să pari a fi un vierme”.
Asediul cotidianului asupra omului este în creştere şi atunci singura soluţie pe care o întrezăreşte poeta e să se baricadeze în citadela eului interior. Ea este sigură că va rezista atâta timp cât va fi singură. Iar a fi singură în acest caz înseamnă capacitatea de a crea lumi imaginare şi personaje ce nu există decât în închipuirea poetei. Această alegere presupune, însă, pe undeva un sacrificiu („Oare nu ne stă bine aşa? Cu ochii înroşiţi de nesomn, cu dinţii înnegriţi de carii, cu feţele străvezii de foame?”) pe care poeta şi-l asumă şi se pare că, în ceea ce priveşte acest volum, se justifică pe deplin.
