Acest lucru s-a văzut cât se poate de clar în Ucraina ultimilor ani. Orice apropiere a Kievului de Occident a fost sancţionată imediat printr-o criză a livrărilor de gaze către UE. În Occident mesajul a fost înţeles instantaneu şi s-au căutat căi de evitare a viitoarelor crize. Între timp, la Kiev a fost instalat un guvern pe placul Moscovei. Acum, şantajul gazelor a devenit o temă de discuţie la Chişinău – ca din întâmplare, în timp ce se încearcă obţinerea unei stabilităţi politice după doi ani de interimate…
Şi România a avut de suportat acelaşi şantaj energetic. Fiecare pas al României spre structurile occidentale a fost sancţionat de Moscova cu o nouă creştere a preţului la gazele naturale. Din fericire, România are o mică rezervă proprie, aşa că şantajul n-a prins. Până la urmă, este vorba de un principiu urmat cu sfinţenie şi de Moscova: nu se cedează niciodată în faţa şantajului. Imaginea politicii internaţionale a României din ultimii 20 de ani ar deveni cu mult mai clară, dacă s-ar face un grafic în care să fie corelată evoluţia negocierilor cu Occidentul şi evoluţia preţului la care ruşii au vândut gazele naturale. Şi pentru R. Moldova ar fi folositor un astfel de grafic, în care să fie alăturate evenimentele de politică internă cu crizele periodice ale vinului şi fructelor, alături de evoluţia preţului la gaze.
Rusia are resurse energetice colosale şi forţa politică şi militară să le apere. La acestea se adaugă veşnicul sentiment de insecuritate care bântuie de sute de ani clasa politică de la Moscova. Rusia de azi e un stat clădit de secole pe acest sentiment de nesiguranţă – nicio graniţă nu a mulţumit strategii ruşi, a fost mereu nevoie de noi cuceriri care să împingă eventualele ameninţări din ce în ce mai departe. Dacă ar fi adevărat că pământul aparţine celor care îl locuiesc, atunci resursele energetice n-ar trebui să fie controlate de Moscova, ci de popoarele cucerite. Dar moralitatea nu prea îşi are locul în istorie, iar trecutul nu poate fi schimbat. În acest moment, Moscova controlează enorme resurse energetice pe care le foloseşte pentru a-şi impune voinţa în lume.
E moral un astfel de şantaj permanent? Din punctul de vedere al strategilor ruşi, această întrebare nu are nicio relevanţă – moralitatea n-a făcut niciodată parte din practicile imperiului rus. Nici din punct de vedere comercial nu are importanţă practicarea unor tarife diferenţiate în funcţie de interesele politice – comerţul a fost dintotdeauna o armă, la fel ca un tanc sau o rachetă nucleară. Însă această construcţie strategică a puterii imperiale a Moscovei este şubredă, ca toate celelalte care au precedat-o. Imperiul Ţarist a pornit o cruciadă pentru creştinii din Imperiul Otoman şi a sfârşit încercând să asimileze cu forţa alte popoare. Uniunea Sovietică s-a impus cu forţa tancurilor şi a încercat să capteze cuceriţii cu anti-religia marxistă. A eşuat, pentru că îşi distrugea economia, susţinând o armată colosală, iar cuceriţii n-au putut fi convertiţi. Şantajul energetic de azi va avea o viaţă scurtă şi nu va permite consolidarea unui nou imperiu rus. În primul rând, pentru că şi resursele Rusiei sunt epuizabile; în al doilea rând, pentru că, mai curând decât ne imaginăm, se va renunţa la folosirea combustibililor fosili. Forţa şantajului energetic se va disipa mult mai repede decât îşi închipuie strategii moscoviţi. Până atunci, toţi cei supuşi acestei presiuni trebuie să aibă aceeaşi atitudine pe care o are Moscova faţă de terorişti: nu cedăm în faţa şantajului.
