Mergeam deunăzi spre Soroca, iar de acolo – mai departe spre casă şi nu-mi puteam lua ochii de la minunea asta de câmpie răzeşească pe care, deşi o cunosc pe de rost, deşi am văzut-o de mii de ori, de fiecare dată o descopăr alta, mai frumoasă, mai surprinzătoare, mai feerică şi mai scumpă… până la lacrimi.
– Doamne, cât e de superbă, m-am gândit în glas, oprind maşina pe dealul de deasupra Ocolinei, un sat ca un simbol de spirit naţional pe care încă nimeni nu l-a pictat. Şi-i păcat.
Iau doi săteni care îngheţau pe marginea şoselei. El şi ea. Ambii merg la Rubleniţa.
– Ce se mai aude pe la voi, pe la capitală? mă întreabă bărbatul.
– Bine. Nu prea a nins, da-i frig deja.
– Eu de altceva întreb… La noi norodul a votat, iar acum nu mai înţelege nimic din ceea ce fac liderii iştia. Parcă ne-au promis Europa…
Dar iată că ajungem la Rubleniţa. Nu le iau bani şi ei îmi mulţumesc „foarte frumos”.
