După Vodă, Vieru, pleacă şi Anatol Codru, frumosul transnistrean, care, împreună cu Alexei Marinat, Vlad Ioviţă şi Vladimir Beşleagă au înrourat busuiocul limbii române în timpuri de cumpănă.
Dacă am rămas şi fără Anatol Codru, ne va fi tot mai greu drumul spre columne. Poate de aceea, ieri, în plină zi de arşiţă, a plâns şi Dumnezeu peste Moldova. Printre stropii de ploaie, am auzit plăcuta voce a poetului, care citea, parcă la întâmplare din poezia sa „Meşterul Manole”. Încercaţi…
Genunchiul pietrei când m-a luminat
Din umbre lungi, ascunse sub cupole,
Of, nu ştiu cum, frumos m-am furişat
Şi am intrat în meşterul Manole.
Zvon era sub ceruri ori sub ram,
Jos de tot, ori ca mai sus era?!
Ştiu, Manole mi-a fost mare neam,
De-a zidit-o-n zid pe sora mea.
Of, dar sora mea a fost fântâna,
Din sămânţa ce-o aduse vântul.
Şi-a băut-o meşterul cu mâna,
C-a rămas în palmă doar pământul.
Martori mari la aspre începuturi,
Când din piatră am iscat ideea,
Noi, bărbaţii, am căzut în luturi,
Ca din noi să freamăte femeia.
Of, şi ce frumos era pe lume –
Cerul sus, mai sus, peste cupole…
Şi-a bătut doar clopotul pe nume:
Manole, Manole!
