Criza financiara si procesul de integrare europeana
In doar cateva luni efectele crizei financiare au schimbat totul – de la preturile la petrol pana la insasi natura economiei de piata. Este evident ca schimbarile depasesc limitele sectorului economic si financiar si vor afecta inevitabil si arhitectura institutionala a UE.
Ramane de vazut daca aceste vremuri de incertitudine economica vor cimenta relatiile dintre tarile membre sau vor rezulta intr-un proces de dezintegrare europeana.
Daca e sa vedem mai intai jumatatea goala a paharului, perspectivele nu sunt dintre cele mai incurajatoare. La o etapa initiala guvernele europene au raspuns provocarilor crizei de o maniera reactiva si necoordonata. Mai intai Irlanda si-a asumat unilateral o oferta generoasa de garantare a depunerilor bancare, astfel incurajand clientii din alte tari sa-si transfere banii in bancile irlandeze. Drept raspuns, cateva alte tari s-au vazut nevoite sa recurga la masuri similare, aceasta transformandu-se intr-un atentat la „capra vecinului” la scara europeana. Si mai dureros au reactionat pietele financiare la intrunirea separata doar a tarilor membre ce fac parte din G8 (Franta, Germania, Italia si Marea Britanie), mai ales ca aceasta nu s-a soldat cu un plan ambitios de actiune. Ca de obicei in asemenea cazuri, din considerente electorale, guvernele nationale arata cu degetul la Bruxelles. Insa ce poti cere de la UE daca, la momentul conceperii monedei unice, tarile membre au decis ca e mai bine sa nu constituie institutii economice si fiscale centralizate?
In alta ordine de idei, se poate presupune ca UE va reduce asistenta externa pentru tarile in curs de dezvoltare. De ce sa lupti cu saracia in alta parte cand acasa somajul capata proportii amenintatoare? La fel, avand in vedere reticenta unor tari ca Marea Britanie, Irlanda si Spania fata de migratia intra-UE a fortei de munca, se poate anticipa ca extinderea nu va fi in curand o tema in voga. De altfel, nu s-a bucurat de mult entuziasm nici pana la criza. Cu toate acestea, un raport recent al Comisiei Europene declara ultimele valuri de extindere o politica de succes, demonstrand prin cifre ca tarile din blocul ex-sovietic au inregistrat cresteri importante ale nivelului de trai si – important! – nu din contul membrilor mai vechi.
Ca sa continuam cu jumatatea plina, exista inca cel putin doua motive de optimism. Primul este stabilitatea relativa a monedei unice. Cel putin, statele din zona euro s-au simtit mai sigure avand balastul oferit de o valuta de talie continentala. Desigur, si in zona euro exista probleme, insa nu atat de dramatice, daca le comparam cu situatia din Islanda, Rusia sau Ucraina. Sa ne imaginam ca in locul euro mai avem inca peseta spaniola, francul francez, belgian si luxemburghez, marca germana si finlandeza, lire italiene si irlandeze etc. Evident ca acestea ar fi reactionat diferit la convulsiile pietelor financiare si nu intotdeauna in favoarea statului de provenienta.
Stabilitatea relativa a euro i-a surprins pe multi, astfel incat in Danemarca si Marea Britanie au inceput dezbateri privind costurile aflarii in afara zonei euro. Potrivit Eurobarometrului, moneda unica e vazuta ca unul dintre cele mai pozitive aspecte ale integrarii europene, alaturi de libera circulatie a capitalului si a persoanelor. Posibil ca aceste evolutii vor determina schimbari structurale in administrarea financiara la nivelul UE, deoarece euro are o banca centrala fara a avea insa si un sistem financiar centralizat, iar supravegherea este rezervata guvernelor nationale. Deja se poarta discutii la nivel inalt privind facilitarea conditiilor de aderare la zona euro, astfel incat statele in asteptare sa poata adopta mai rapid moneda unica.
Al doilea motiv tine de faptul ca efectele crizei au demonstrat necesitatea unei interventii coordonate la nivelul UE, ceea ce ar putea fi un preludiu pentru schimbari in arhitectura institutionala a Uniunii. Desi solidaritatea dintre tarile UE a parut slaba in unele cazuri, cel putin pentru moment exista o intelegere ca guvernele sa nu intreprinda actiuni ce ar afecta vecinii. Ne putem astepta si la avansari in sensul finalizarii procedurilor de intrare in vigoare a Tratatului de la Lisabona. Dupa cele intamplate „gratie” crizei mondiale financiare, a devenit limpede ca e necesara o presedintie mai stabila a UE cu un mandat pe termen lung.
Desigur, in functie de directia „furtunilor financiare” care bantuie lumea, lucrurile se mai pot schimba, inclinand balanta intr-o parte sau alta. Pana in prezent, insa, concluzia ce persista este ca liderii europeni au fost capabili sa invete destul de rapid lectia beneficiilor unei cooperari economice comune. Speram ca aceasta sa rezulte intr-o consolidare a institutiilor europene de guvernanta economica.