Primul lucrează la un hotel, are 1200 de lei pe lună, care nu-i ajung pentru nevoile proprii. Al doilea nu lucrează nicăieri. Doamna Clara este angajata unei firme care-i plătește 2500 de lei pe lună. Doamna Clara are soț, dar e plecat de cinci ani în Grecia. Acasă nu trimite nici un ban, iar când vine la Chișinău nu trage acasă, ci la una Liuda, fosta prietenă a doamnei Clara.
Dar nu asta e povestea. Povestea e despre facturile la căldură. Dar mai întâi o paranteză: doamna Clara are studii superioare, se interesează de politică, citește ziarul TIMPUL și celelalte ziare libere și independente, ascultă postul de radio „Vocea Basarabiei”, la toate alegerile a votat cu democrații: cu Chirtoacă pentru Primărie și cu un partid liberal și democrat în primăvara anului 2009, la parlamentare. Cât era vară și toamnă afară, doamna Clara lega cumva tei de curmei. După ce au dat frigurile și s-au majorat tarifele, doamna Clara nicidecum nu reușește să lege teiul de curmei. (Apropo, știți ce înseamnă curmei, mă refer la sensul doi?) Din salariul ei de 2500 jumătate se duce „pe căldură”.
Din ceea ce-i mai rămâne, doamna Clara trebuie să-i hrănească pe cei doi băieți (de cel puțin două ori pe zi), să achite celelalte servicii comunale, să plătească 6 lei zilnic pentru maxi-taxi, să mănânce ceva la amiază, să cumpere 1-2 ziare, o dată într-o lună-două să dea 25 de lei pentru ziua de naștere a unui coleg de serviciu, o dată în săptămână să-și cumpere pastile ș.a.m.d. De când au dat frigurile afară și căldurile în casă, doamna Clara e nevoită să renunțe la unele cheltuieli: pastile cumpără o dată în două săptămâni, nu mai cumpără ziare, nu mai participă la zilele de naștere…
Nici aceste măsuri de austeritate însă nu salvează situația, din care motiv, pe zi ce trece, doamna Clara devine tot mai tristă. Vine seara obosită de la serviciu, trece cu chiu cu vai examenul în fața băieților la capitolul: „Ni-i foame”, apoi se așază tristă în fața televizorului și urmărește buletinele de știri. Când pe ecran apar băieții ceia tineri, frumoși și deștepți, pe care i-a votat și care acum conduc republica, pe fața doamnei Clara se lasă o lumină rece și tristă. Îi urmărește cu ochiul, iar mintea-i lunecă spre facturi, spre examenul de mâine dimineața la capitolul „Ni-i foame”, spre Grecia și fosta prietenă Liuda, spre părinții bolnavi din sat, spre șeful care i-a dat de înțeles, că, din cauza crizei, va trebui să-i reducă salariul, dacă nu chiar…
Își sprijină fața în palme, plânge cuminte și șoptește în sine și pentru sine: „Am să-mi pun curmeiul în gât…”. (De aceea și v-am întrebat despre sensurile cuvântului „curmei”.) Adoarme târziu, epuizată. Noaptea visează că afară-i vară, că participă la un miting, că o mare de oameni cu fulare verzi, galbene și albe se zbuciumă frumos în Piață, iar unul din moderatorii mitingului se apropie de ea, îi dă un buchet mare de trandafiri albi și-i sărută mâna. În aceste clipe, doamna Clara e fericită. Așadar, cine ar putea spune că nu are și doamna Clara clipele ei de fericire?
Trebuie să mai adaug în final că recent am aflat că doamna Clara nu mai e în viață. Au petrecut-o în ultimul drum colegii de serviciu, cei doi feciori, soțul venit din Grecia și Liuda, fosta ei prietenă. N-a venit nici unul dintre cei de la miting, pe care-i visa noaptea și o făcea fericită. Măcar și fără flori.
Fragment din cartea „Groapa cu lei”, 2014
