Alexandru Tănase: ”Vandalizarea memoriei: ipocrizia gestului „justițiar” al deputatului Vexler”

Există gesturi care, deși par minore, dezvăluie cu o claritate uimitoare o criză mult mai profundă decât evenimentul în sine. Zilele trecute, în plenul Camerei Deputaților, deputatul Silviu Vexler a rupt ostentativ, în fața tuturor, un afiș care conținea imaginile fundamentale ale culturii române: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Mircea Eliade, Octavian Goga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Ioan Slavici și A.D. Xenopol.

Gestul lui Vexler de a-și asuma rolul de procuror moral al memoriei culturale a fost unul simbolic și profund jignitor. El lovește nu doar Parlamentul ca instituție, ci și istoria, memoria și identitatea culturală a poporului român, înțeleasă atât în sens etnic, cât și în sens civic – identitate care îi cuprinde pe toți cetățenii și minoritarii ce trăiesc în țara noastră. Sălbăticia simbolică a acestui act nu se deosebește cu nimic de gestul vicepreședintelui Parlamentului de la Chișinău, Vlad Bătrîncea, care, într-un acces de românofobie, a rupt în bucăți harta României chiar în plen – un reflex de tip Bücherverbrennung, adaptat vremurilor noastre, în care nu mai sunt arse cărți, ci sunt distruse simbolurile și memoria.

Această diversiune simbolică mi-a reactivat o amintire veche, din decembre 2009. După debarcarea comuniștilor de la putere, propaganda rusească a încercat să acrediteze falsul convenabil că noua guvernare de la Chișinău ar fi naționalistă, legionară și antisemită.

La 13 decembrie 2009, la două luni după investirea guvernului, în Grădina Publică „Ștefan cel Mare” din Chișinău a fost instalată, cu prilejul sărbătorii Hanuka, o menoră. Noaptea, o bandă de aproximativ o sută de talibani în sutane, înarmați cu cruci, drapele și lozinci, a vandalizat instalația, a doborât menora și a înlocuit-o cu o cruce de lemn.

A fost, probabil, prima mare diversiune kgb-stă menită să compromită guvernul din care făceam parte. Liderul acestei bande era protoiereul Anatolie Cibric de la Biserica „Sfânta Parascheva”. Declarațiile lui vorbesc de la sine despre profilul său moral și intelectual:

„Noi suntem într-o țară ortodoxă și Ștefan cel Mare a apărat-o de tot soiul de jidovi. Este o fărădelege, o îngăduință a puterii de stat de astăzi, care a permis așa ceva într-o țară ortodoxă.”

Scopul acestei provocări rusești era limpede: crearea unei asocieri simbolice extrem de sensibile pentru comunitățile evreiești, prin raportare la Pogromul de la Chișinău din 1903.

Premierul Filat, în stilul său dulce-clasic – pentru a nu-și strica relația cu Mitropolitul Vladimir, pe de-o parte, și invocând, pe de altă parte, faptul că problematica cultelor ține de competența Ministerului Justiției – mi-a pasat mie gestionarea acestei crize.

A doua zi, la prima oră, am avut o întâlnire cu Excelența Sa, ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, Asif J. Chaudhry. Imediat după aceea, i-am invitat la minister pe reprezentanții celor trei comunități evreiești din Moldova. Toți au dat dovadă de o maturitate și o înțelepciune remarcabilă, înțelegând limpede că acest act de vandalism nu fusese inspirat de guvernare.

Spre seară, am mers la sediul Mitropoliei Moldovei. Discuția cu Mitropolitul Vladimir a fost rece și, în cele din urmă, lipsită de sens: eu i-am cerut să condamne public acest act de vandalism și să-l demită pe Anatolie Cibric, iar el a promis că o va face. Bineînțeles că nu a urmat nimic, deoarece era evident că atacatorii aveau girul așa-numitei Mitropolii a Moldovei (filiala Bisericii Ruse de la Chișinău).

Dincolo de reacțiile interne, nu au întârziat nici ecourile externe. La câteva o săptămână după incident, la Chișinău a sosit Radu Ioanid, reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, cu tema de acasă bine pregătită – acuzându-ne aproape deschis de antisemitism, fără nicio probă și fără drept de apel, și sugerând că „nu întreprindeți nimic pentru investigarea cazului”, lucru care, bineînțeles, nu era adevărat. Domnia sa n-a venit la Chișinău în căutarea faptelor, ci cu un verdict deja pregătit, pentru care realitatea urma să fie ajustată. În realitate, cetățeanul Cibric a fost dus la poliție și sancționat contravențional.

În cele din urmă, ministrul de Externe, Iurie Leancă, a aranjat o serie de întâlniri în Israel – unde m-am văzut cu ministrul de Interne, cu vicepremierul de la acea vreme, chișinăuianul nostru Avigdor Lieberman, și cu reprezentanți ai presei. A trebuit să explic la o groază de lume un lucru elementar: că Republica Moldova nu este un stat antisemit și că această provocare nu a fost inspirată de guvernare, ci reprezenta o lucrătură rusească clasică, în stilul vechii Ohrane țariste, adaptată vremurilor moderne.

Până la urmă, criza a fost dezamorsată, dar episodul a rămas o lecție utilă despre cât de ușor pot fi transformate gesturile simbolice iresponsabile în crize reale.

Revenind la gestul deputatului Silviu Vexler, cred că nu există nicio diferență de fond între vandalizarea menorei, la care a recurs protoiereul Anatolie Cibric, ruperea în bucăți a hărții României de către vicepreședintele Parlamentul de la Chișinău, Vlad Bătrîncea, și distrugerea simbolică a unui afiș cu numele marilor clasici ai culturii române. Toate aceste gesturi sunt provocări mizerabile, menite să dinamiteze coeziunea societății românești și să o împingă, din interese meschine, deliberat spre conflict și resentiment.

Mecanismul comun al acestor gesturi nu are nicio legătură cu dorința de adevăr sau cu curajul moral, ci reprezintă o denaturare și o decontextualizare deliberată a realității. Se extrage un fapt, o afirmație sau o atitudine dintr-un context complex, se judecă exclusiv prin grila morală convenabil aleasă, după care se trage o concluzie denaturată și fără drept de apel.

Aceasta este metoda preferată a provocatorilor: nu explică și nu contextualizează, ci condamnă. Ajungem astfel ca, în locul unei înțelegeri oneste a trecutului, să ni se servească o caricatură morală, însoțită de gesturi spectaculoase.

În această logică falsificatoare se înscriu și afirmațiile de tipul celor lansate de protoiereul Anatolie Cibric, reluate apoi, sub alte forme și cu alte intenții, în spațiul public contemporan: „Ștefan cel Mare a apărat Moldova de jidovi”. Este un fals grosolan. Nu există nicio sursă credibilă din care să putem deduce care a fost atitudinea lui Ștefan cel Mare față de evrei. Știm doar că a trăit într-un context medieval și religios care nu favoriza toleranța și în care antisemitismul era parte a mentalității epocii. Dar acest lucru nu ne obligă astăzi să-i demolăm monumentele sau să-l ștergem din manuale.

Aceeași operație de falsificare prin decontextualizare se repetă, aproape mecanic, ori de câte ori este invocat „antisemitismul” lui Mihai Eminescu. Se scot din context pasaje din publicistica sa politică, se izolează formule, se absolutizează derapaje reale și se ajunge, din nou, la verdictul sumbru: anulare totală. Este aceeași logică a „ghilotinei morale”, aplicată unui poet care nu poate fi redus nici la epoca sa, nici la limitele ei.

Eminescu nu a trăit într-un vid moral sau social, ci într-un secol în care naționalismul abia se năștea, iar antisemitismul, radicalismul și prejudecățile erau parte a discursului public european. A-l judeca exclusiv prin aceste lentile și a-l arunca la coșul istoriei înseamnă a refuza nu doar contextul, ci însăși ideea de cultură ca memorie vie, contradictorie și imperfectă.

La fel stau lucrurile și cu Vasile Alecsandri, Mircea Eliade, Octavian Goga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Paulescu, Ioan Slavici și A.D. Xenopol. Aceștia sunt pilonii culturii românești. A-i reduce la prejudecățile sau rătăcirile epocii lor și a-i arunca, la pachet – la gunoiul istoriei înseamnă a renunța deliberat la propria noastră temelie culturală.

Au avut unii dintre ei atitudini antisemite? Raportat la standardele de astăzi, da, fără niciun dubiu. Dar nu pentru aceste atitudini au rămas în istorie. Eminescu rămâne prin Luceafărul, Scrisorile, Oda (în metru antic) și geniala sa publicistică. Vasile Alecsandri rămâne poetul Unirii. Iorga și Kogălniceanu rămân arhitecții statului modern român. Istoria nu i-a reținut pentru prejudecățile lor, ci pentru ceea ce au construit durabil, dincolo de limitele epocii în care au trăit.

O societate care își execută simbolic clasicii culturii sale nu se purifică moral, ci se sinucide intelectual. Dacă tăiem tot ce nu corespunde sensibilităților momentului, nu vom rămâne cu o societate mai dreaptă, ci cu un pustiu cultural populat de personaje mărunte. Într-un asemenea peisaj, locul lui Eminescu, Iorga sau Kogălniceanu este luat, inevitabil, de figuri precum Silviu Vexler, Vlad Bătrîncea sau protoiereul Anatolie Cibric.

Antisemitismul a fost, din păcate, parte a mentalității majorității covârșitoare a elitelor politice și culturale din secolele XIX-XX în Europa, Rusia și Statele Unite. Omenirea a plătit un preț enorm pentru această rătăcire. Faptul că astăzi antisemitismul, rasismul și xenofobia sunt considerate absolut intolerabile reprezintă unul din marile progrese ale civilizației noastre. Dar acest progres nu ne dă dreptul nici să falsificăm trecutul, nici să-l judecăm cu furia tribunalelor improvizate.

Dincolo de indignarea legitimă pe care o provoacă această situație, merită să ne întrebăm cine este, în realitate, marele beneficiar politic al gestului lui Vexler. Răspunsul este limpede: extremiștii, populiștii și xenofobii. Prin acest gest mizerabil, Silviu Vexler le-a servit muniție ideologică exact la fileu.

Ar fi cazul să spunem câteva lucruri și despre așa numita „lege Vexler”, pe fond. Acesta propune înăsprirea pedepselor pentru constituirea, sprijinirea sau aderarea la organizații cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob. Problema este că proiectul nu aduce, în realitate, nimic substanțial nou în ordinea juridică existentă.

În prezent, este deja în vigoare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 31/2002, modificată și completată ulterior, care reglementează în mod detaliat interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum și promovarea cultului persoanelor vinovate de genocid, crime împotriva umanității sau crime de război. Această ordonanță stabilește clar care fapte constituie infracțiuni, care sunt contravenții și ce sancțiuni se aplică. Din punct de vedere normativ, cadrul legal există deja și este suficient de precis.

În aceste condiții, Proiectul Vexler pare fie un exercițiu de populism legislativ, menit să producă vizibilitate politică fără efecte juridice reale, fie parte a unei narațiuni mai largi, menite să inducă ideea că România ar fi un stat profund marcat de antisemitism, xenofobie și rasism. Or, această teză este, la rândul ei, un fals, contrazis de realitatea juridică și instituțională existentă.

În schimb, efectul real al unui asemenea demers nu va fi consolidarea luptei împotriva extremismului, ci exact opusul ei. Pentru o bună bucată de timp, apostolii TikTok-ului – diverși populiști și extremiști – vor avea la dispoziție combustibil ideologic din belșug pentru a-și mobiliza și intoxica simpatizanții cu teorii conspiraționiste, narațiuni resentimentare și discursuri radicale, inclusiv antisemite. Ceea ce este prezentat drept „luptă morală” ajunge, paradoxal, să alimenteze exact acele reflexe primitive pe care pretinde că le combată.

O societate matură nu își exorcizează istoria prin distrugere simbolică, ci încearcă să o înțeleagă în toată complexitatea ei – cu luminile și umbrele sale. Educația, acceptarea și capacitatea de a explica, nu iconoclasmul, reprezintă adevăratul antidot al urii. Recunoașterea și contextualizarea, nu ștergerea, sunt formele autentice de asumare, superioare atât moral, cât și intelectual anulării pure și simple. Altfel, riscăm să înlocuim o nedreptate istorică cu alta, mai comodă, dar care rămâne, în fond, tot o nedreptate.

Educația presupune contextualizare, nu anatemizare și demolare. Elevilor, în școli, trebuie să li se explice de ce, la acea vreme, societățile erau în mare parte antisemite – de la dogme religioase vechi de secole (precum ideea că evreii l-ar fi răstignit pe Isus) până la falsuri propagandistice grosolane (cum sunt Protocoalele Înțelepților Sionului) – nu să li se transmită iluzia că trecutul poate fi purificat prin ruperea unor afișe.

Problema reală nu este, așadar, dacă unii dintre marii clasici ai culturii române au avut derapaje morale sau ideologice. Le-au avut. Problema este ce facem noi, astăzi, cu această moștenire. O judecăm cu instrumentele istoriei sau cu reflexele inchizitoriale ale prezentului? O înțelegem sau o decapităm simbolic?

Deputatul Mark Tkaciuk, bine cunoscut pentru atașamentul său față de tot ce vine dinspre Est și pentru fidelitatea sa ideologică față de Kremlin, a cerut schimbarea denumirii străzii Octavian Goga. Motivul invocat a fost unul moralizator, de import: menținerea acestui nume ar constitui, chipurile, „un precedent periculos de glorificare deschisă a nazismului și fascismului”. În realitate, însă, nu cochetările lui Goga cu dreapta extremistă interbelică îl deranjează pe Tkaciuk, ci un lucru mult mai simplu și mai incomod pentru el: faptul că Octavian Goga este un reprezentant notoriu al culturii române. Iar asta, pentru anumite sensibilități ideologice de la Chișinău, rămâne un păcat de neiertat.

Astfel, „ghilotina morală” este comodă pentru populiști, tocmai pentru că taie rapid și fără ezitare. Nu cere efort de gândire, nu cere context, nu cere nuanțe. Este mecanismul prin care fanatismele au funcționat întotdeauna: reducând oameni, opere și epoci întregi la o singură etichetă infamantă, suficientă pentru excludere.

Antisemitismul este produsul unor timpuri mult mai barbare decât cele pe care le trăim astăzi și, prin urmare, trebuie condamnat și sancționat fără echivoc. Dar combaterea lui nu se face prin distrugerea memoriei, ci prin educație, onestitate intelectuală și capacitatea de a spune adevărul întreg: da, acești oameni au greșit – dar tot ei au construit temelia culturii noastre moderne. A refuza această complexitate înseamnă a înlocui istoria cu un surogat moral.

O societate care își tratează trecutul ca pe un obiect de scandal permanent nu devine mai dreaptă, ci mai fragilă. Pentru că, atunci când memoria este tăiată cu ghilotina, ceea ce rămâne nu este purificarea, ci golul – iar golurile sunt întotdeauna primele ocupate de radicalism, resentiment și impostură morală.