Evenimentul central al începutului de an în politica internă a Republicii Moldova a fost conferința de presă a președintei Maia Sandu. Anunțată cu zece zile înainte, ea nu putea fi tratată ca un simplu exercițiu de comunicare: într-o regiune în care realitatea se schimbă de la o săptămână la alta, tăcerea devine politică, iar ambiguitatea — vulnerabilitate. În mod firesc, publicul a așteptat un diagnostic și o direcție: unde suntem, ce riscuri avem și ce plan există pentru a nu rămâne spectatori într-o lume care nu mai are răbdare cu ezitanții.
Unul din punctele care au atras, în mod firesc, atenția publică a fost cel legat de poziția președintei în eventualitatea unui referendum privind Unirea cu România, formulată într-un dialog cu jurnaliști britanici:
„Dacă am avea un referendum, aș vota pentru reunirea cu România. De ce? Pentru că vedem ce se întâmplă în jur. Pentru o țară mică precum Republica Moldova este greu să supraviețuiască, în special sub presiunea Rusiei, ca țară democratică și suverană.”
Declarația nu a rămas fără ecou. Intervalul dintre apariția ei în presa internațională și conferința de presă de la început de an a fost marcat de o succesiune de reacții prudente, corective și, pe alocuri, vizibil defensive. Fără a o contesta deschis, mediul politic a părut mai degrabă preocupat să-i diminueze semnificația decât să o asume ca punct de plecare pentru o dezbatere reală. Reflexul dominant nu a fost clarificarea, ci amortizarea; nu confruntarea ideilor, ci estomparea lor.
La București, această atitudine s-a manifestat într-o formă aproape previzibilă: o reacție lașă și lipsită de viziune, camuflată cu formule de prudență și protocol – un fel de „neutralitate” de circumstanță. Totul părea construit în jurul speranței că „glonțul” va trece pe lângă tâmpla clasei politice românești fără a o obliga să ia o poziție clară. Din păcate, acesta este nivelul la care a ajuns, după mai bine de trei decenii de libertate, reflexul strategic al clasei politice de la București în raport cu Republica Moldova.
La Chișinău, însă, nu a fost vorba doar despre prudență, ci despre o veritabilă substituire de subiect. Mesajul președintei — care plasa Unirea în registrul opțiunilor de protecție și reziliență, nu al retoricii simbolice — a fost împins deliberat în afara cadrului real și înlocuit cu o discuție comodă despre mecanica unui referendum pe care, de fapt, nimeni nu intenționa să-l anunțe. În loc să fie analizată temelia afirmației („o țară mică supraviețuiește greu sub presiunea Rusiei”), dezbaterea a fost deviată spre probabilitatea succesului unui ipotetic referendum („moldovenii nu ar sprijini Unirea”), ca și cum miza ar fi fost aritmetica sondajelor, nu supraviețuirea noastră ca popor și ca democrație.
Despre sprijinul real pentru Reunificarea celor două state românești vom vorbi mai jos. Deocamdată, merită observat mecanismul: când un mesaj devine incomod prin importanța lui, el este reîmpachetat în procedură, redus la „nu e momentul”, „nu există majoritate” și „nu e pe agendă”. Așa se golește de conținut o declarație politică: nu prin contrazicere, ci prin deplasarea discuției într-un teren steril. În acest cadru, se cuvine să privim mai atent declarațiile unor demnitari, care au contribuit, voluntar sau nu, la această diluare.
Reacția acestora s-a transformat într-un soi de „Ice Bucket Challenge” autohton: o competiție ridicolă de răcire publică, în care demnitarii își turnau, pe rând, câte o găleată de apă cu gheață peste propriile declarații, ca să demonstreze că nu au spus, de fapt, ceea ce tocmai se auzise că au spus. Am asistat, astfel, la o „răcire forțată” a mesajelor anterioare: nu printr-o dezbatere onestă, nu prin asumare, ci printr-o retragere sincronizată în formule sterile, menite să stingă subiectul înainte să prindă consistență. Tema securității, a vulnerabilităților structurale și a opțiunilor reale a fost, în mod vizibil, ocolită.
Pentru a înțelege această „răcire forțată”, trebuie să ne întoarcem cu aproximativ două săptămâni în urmă, în momentul apariției declarației președintei. O bună parte a establishmentului politic de la Chișinău — dar și din România — a fost luată prin surprindere. Declarația nu fusese pregătită, nu fusese „armonizată” și, mai ales, nu fusese filtrată. Iritarea produsă în interiorul puterii a fost vizibilă și, semnificativ, nici măcar nu s-a încercat ascunderea ei.
Nu mai este un secret faptul că, în spatele puterii de la Chișinău, funcționează un „back office”, obscur și bine finanțat din fonduri europene, cu o influență considerabilă asupra instituției prezidențiale și cu un rol central în modelarea discursului public. Acești actori au fost printre primii care au reacționat, la doar câteva ore după apariția declarației, într-un registru aproape isteric, acuzând direct presa de manipulare pentru simplul fapt că a tras concluzia logică: Maia Sandu își asumă o poziție unionistă.
În paralel, o altă aripă a propagandei oficiale — legată istoric de zona Tkaciuk, adevărații autori ai „rebrandingului” acestuia din marxist-cheguevarist într-un europenism moderat de stânga — a atacat-o frontal pe președintă, reproșându-i că ar amesteca „opiniile personale” cu funcția prezidențială. Pe fundalul lacrimilor de crocodil vărsate pentru așa-numitul „presidential legacy” al Maiei Sandu, ei au reactivat retorica agrar-interfrontistă potrivit căreia „80% din populație se identifică drept moldoveni”, ca și cum problema identitară ar fi fost subiectul declarației inițiale.
Timp de o săptămână, turme de propagandiști sub acoperirea de experți au fost purtați prin toate studiourile, ca moaștele Sfintei Parascheva, pentru a „tempera” spiritele unioniste și a apăsa cumva pe frâna puterii pentru a preveni acest „păcat suprem”.
Toate aceste presiuni nu au rămas fără efect. Maia Sandu nu a renunțat la mesajul său, dar a fost vizibil constrânsă să și-l reambaleze. Nu să-l retracteze, ci să-l formuleze într-o manieră care să evite riscul izolării într-un „turn de fildeș” în palatul prezidențial pentru următorii trei ani. Astfel se explică nuanțările introduse în cadrul conferinței de presă, unde președinta a revenit la un registru mai precaut:
„Ceea ce îmi doresc eu cel mai mult pentru Republica Moldova este să fim în pace, cetățenii noștri să fie în pace și în siguranță și să rămânem parte a lumii libere. Acest lucru poate fi asigurat prin aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană și, eventual, poate fi asigurat dacă Republica Moldova ar fi sub protecția României. Pentru integrarea europeană, avem susținerea majoritară a cetățenilor Republicii Moldova.”
Formula „sub protecția României” ridică însă mai multe întrebări decât oferă răspunsuri. Ce înseamnă, juridic și politic, această „protecție”? Este vorba despre garanții de securitate? Despre integrare instituțională? Despre un aranjament informal, fără conținut concret? „În absența unei clarificări, această ambiguitate nu doar că nu oferă mai multă siguranță, ci deschide poarta unor interpretări și analogii periculoase.
În final, președinta a recurs la argumentul sondajelor:
„Cel puțin conform sondajelor, nu există sprijin majoritar. Suntem o țară democratică și mergem strict după decizia cetățenilor.”
Afirmația este corectă procedural, dar insuficientă politic. Liderii nu sunt aleși doar pentru a constata starea de opinie, ci pentru a o explica, a o forma și a o orienta în raport cu realitățile de securitate. Altfel, democrația riscă să se transforme dintr-un instrument de decizie lucidă, într-un paravan comod pentru evitarea responsabilității.
Subiectul reacției premierului Alexandru Munteanu merită, însă, o atenție aparte. Și aici se cuvine o paranteză, dincolo de contextul strict al acestei discuții: după patru luni de la preluarea funcției, devine tot mai clar că această numire a fost, strategic, o eroare. La momentul respectiv, mulți au considerat că retragerea Nataliei Gavrilița din funcția de prim-ministru era vitală pentru supraviețuirea politică a guvernării proeuropene. Privind astăzi la prestația lui Munteanu, nu mai sunt deloc sigur că lucrurile arătau chiar atât de critic.
Și de această dată, premierul Alexandru Munteanu a vorbit în clasicul registru al limbii de lemn, formulând o poziție care pare, la prima vedere, echilibrată, dar care, în fond, este profund incoerentă: „Aș susține Unirea cu România ca cetățean, dar ca șef al Guvernului respect voința majorității.” Declarația a fost rostită cu aerul unui compromis rezonabil, însă trădează, în realitate, o fugă de responsabilitate politică.
Dacă am fi avut o presă cu adevărat liberă și exigentă, nu una care să se miște cu coada ridicată în preajma puterii, poate că cineva ar fi adresat o întrebare elementară: un prim-ministru încetează să fie cetățean în momentul în care își exercită funcția? Sau, mai exact, funcția de prim-ministru este una tehnică, neutră, sau una eminamente politică, care presupune viziune, asumare și capacitatea de a orienta societatea?
Poate ar fi cazul ca cineva să-i explice “cetățeanului Alexandru Munteanu” că funcția de prim-ministru nu este aceea de contabil al sondajelor, ci de lider politic. Liderii nu sunt aleși pentru a reflecta pasiv „voința momentului”, ci pentru a o explica, a o forma și, uneori, a o contrazice. Dacă toți s-ar limita la invocarea majorităților fluctuante, nu ar mai exista nici reforme, nici progres. A spune „aș susține, dar nu ca premier” este o formă clasică de de-responsabilizare politică.
Exact contrariul acestui tip de comportament a fost ilustrat de liderii care au schimbat cursul istoriei. Charles de Gaulle a construit o Franță strategic suverană fără să ceară permisiunea sondajelor – el nu întreba dacă există majoritate, ci o construia. Konrad Adenauer a ales Occidentul și reconcilierea cu Franța într-un moment în care o parte semnificativă a societății germane era ostilă acestei direcții. Fără această alegere „nepopulară”, Germania nu ar fi devenit ceea ce este astăzi. Václav Havel a demonstrat că legitimitatea nu vine doar din vot, ci din adevărul asumat. Margaret Thatcher nu a fost liderul consensului, ci liderul direcției. Lech Wałęsa nu a așteptat „momentul potrivit”, ci a forțat istoria să se miște. Nelson Mandela a refuzat revanșa și a impus reconcilierea, mergând deliberat împotriva instinctului majoritar. El nu a întrebat ce vor oamenii acum, ci ce va salva țara pe termen lung.
Aceasta este diferența fundamentală dintre lideri și manageri. Liderii care schimbă lumea nu citesc obsesiv sondajele – ei înțeleg istoria. Nu reflectă opinia publică, ci o formează. Nu administrează prezentul, ci deschid viitorul.
Democrația nu înseamnă absența convingerilor, ci asumarea lor în fața cetățenilor. Ori susții un proiect și acționezi în direcția lui — prin informare, dezbatere, consultare și, la nevoie, referendum — ori nu-l susții deloc. A afirma că „în suflet” ești unionist, dar „în funcție” ești doar prudent și tăcut, îmi amintește de replica bravului soldat Švejk: „Suntem cehi, dar să nu știe nimeni”. Doar că, spre deosebire de Imperiul Austro-Ungar, lumea de astăzi nu mai oferă luxul identităților șoptite.
Istoria ne arată fără echivoc că liderii adevărați nu sunt cei care plutesc pe suprafața momentului, ci cei care au convingeri limpezi, și le asumă și acționează în numele lor, chiar când prețul politic este mare. Această verticalitate este, de altfel, ceea ce a caracterizat leadershipul Maiei Sandu de-a lungul întregii sale cariere politice. În lipsa ei, chiar și cele mai bune intenții sfârșesc prin a deveni o simplă administrare a stagnării.
Acum se impune o clarificare necesară: ce reprezintă, de fapt, aceste sondaje invocate obsesiv atunci când se vorbește despre Unirea cu România?
Potrivit cercetărilor sociologice realizate în Republica Moldova, aproximativ 40% dintre respondenți se declară în favoarea Reunificării necondiționate cu România. Problema este că toate aceste sondaje sunt efectuate exclusiv pe teritoriul Republicii Moldova și exclud complet diaspora, deși votul acesteia este determinant în conturarea tabloului politic și psihologic real al societății.
Or, experiența electorală a ultimilor ani este grăitoare. Votul diasporei a fost decisiv pentru cele două mandate prezidențiale ale Maiei Sandu, pentru majoritatea parlamentară obținută de PAS și pentru victoria — chiar și la limită — în referendumul constituțional. Opțiunea preponderent pro-românească a diasporei nu mai este o ipoteză, ci o notorietate. Fără a exagera, putem spune că este o opțiune cvasi-generală. În aceste condiții, procentul de 40% fluturat insistent de cercurile apropiate lui Tkaciuk nu reflectă realitatea completă, ci doar o parte convenabilă a acesteia.
Există însă un element și mai important, care nu poate fi ignorat. Sociologia explică foarte bine de ce sondajele pot da erori în astfel de contexte. Fenomenul este cunoscut sub numele de falsificare a preferințelor (preference falsification), definit de sociologul Timur Kuran, și se referă la situația în care indivizii declară public opinii diferite de cele pe care le împărtășesc în privat, din teamă de sancțiune, stigmatizare sau marginalizare. Astfel, pe anumite subiecte, sondajele nu măsoară neapărat convingeri reale, ci un anumit grad de conformism.
În strânsă legătură cu acest fenomen apare și ceea ce literatura de specialitate numește biasul dezirabilității sociale (social desirability bias): tendința respondenților de a oferi răspunsuri considerate „acceptabile” sau „sigure” politic, și nu răspunsuri sincere. Republica Moldova este un teren fertil pentru aceste distorsiuni, iar istoria recentă o demonstrează fără echivoc.
În perioada regimului Voronin, când simpla utilizare publică a cuvântului „român” era stigmatizată, opțiunile unioniste apăreau în sondaje la un nivel de aproximativ 10%. Imediat după 2009, odată cu dispariția acestui tabu, primele cercetări sociologice au arătat o dublare a acestor opțiuni, urmată de o creștere constantă. Astăzi, cifra a ajuns la 40%. Această evoluție nu indică un plafon, ci exact contrariul: o opinie care iese treptat din zona fricii și a autocenzurii.
Dacă adăugăm votul diasporei și corectăm datele prin prisma fenomenului de falsificare a preferințelor, devine tot mai clar că unionismul este, în realitate, mult mai influent decât indică sondajele brute. Da, în prezent, majoritatea declarată susține integrarea europeană, pentru că acest proiect a fost asumat și explicat de putere. Dar dacă subiectul Reunificării ar fi tratat cu aceeași onestitate — dacă oamenilor li s-ar spune clar care sunt riscurile reale ale unei noi ocupații rusești și adevărul incomod că, în absența Reunificării cu România sau a integrării efective în Uniunea Europeană, această „schijă” a României interbelice, rezultată din aranjamentul Stalin-Hitler, nu poate prin definiție asigura un nivel de trai demn — atunci și statisticile ar arăta cu totul altfel.
Oricât s-ar încerca, unionismul nu poate fi anulat și nici împins definitiv într-o zonă a tăcerii în Republica Moldova. Nu pentru că ar fi o modă politică sau un reflex sentimental, ci pentru că identitatea constituțională a acestui stat este una românească. Republica Moldova este un stat legitim doar în măsura în care este un stat românesc. Dincolo de orice dezbatere conjuncturală, aceasta nu este o opinie, ci un fapt juridic și istoric.
Declarația de Independență — care, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, face parte din blocul de constituționalitate — definește fără echivoc elementele esențiale ale identității noastre de stat și temeiurile legitimității sale istorice. Ea condamnă explicit ocupația rusă a teritoriului Țării Moldovei din 1775 și 1812; califică Pactul Molotov-Ribbentrop drept nul ab initio și cere lichidarea consecințelor sale politico-juridice pentru Basarabia; constată ocupația prin forță din 28 iunie 1940; declară ilegală crearea RSS Moldovenești și trasarea arbitrară a frontierelor din 1940, care au justificat dezmembrarea României și anexarea Basarabiei la U.R.S.S.; consfințește limba română ca limbă de stat, alfabetul latin, drapelul, stema și denumirea oficială a statului; și reține faptul că populația Republicii Moldova a refuzat, în 1991, să participe la referendumul de menținere a U.R.S.S., în pofida presiunilor exercitate de autoritățile sovietice.
La toate acestea se adaugă Hotărârea istorică a Curții Constituționale din 5 decembrie 2013 privind interpretarea articolului 13 din Constituție în corelație cu Preambulul și Declarația de Independență. Curtea a stabilit atunci un adevăr fundamental: fiecare ordine politică are un „an zero”. Pentru Republica Moldova, acest „an zero” este 1991, iar actul fondator — Declarația de Independență — conține tezele esențiale ale sistemului valoric, legal și politic al statului, precum și elementele sale de identificare.
Aceștia sunt pilonii identitari pe care este construită Republica Moldova. Iar românismul este firul roșu care traversează toți acești piloni. Orice tentativă de a demola această construcție și de a reveni la teoriile moldoveniste de inspirație stalinistă nu ar însemna o simplă „reinterpretare identitară”, ci o delegitimare totală și imediată a proiectului statal numit Republica Moldova. Eliminarea acestor elemente ne conduce inevitabil la adevărul incomod: acest stat ar rămâne justificat exclusiv ca rezultat al unei crime istorice comise de doi dictatori sângeroși — Adolf Hitler și Iosif Stalin.
Din această perspectivă, discuția despre Reunirea celor două state românești nu este nici radicală, nici ilegală, nici marginală. Este o discuție legitimă, constituțională și inevitabilă. Iar contextul internațional nu face decât să-i sporească urgența. Forumul Economic Mondial de la Davos a transmis un mesaj limpede, formulat fără menajamente de premierul canadian Mark Carney: „Suntem în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții”. Iar fraza care a străpuns limbajul diplomatic a fost aceasta: „Dacă nu ești la masă, ești în meniu”. Europa are de ales: să stea împreună sau să fie devorată separat.
Este un mesaj valabil și pentru Republica Moldova. În acest context, declarația președintei Maia Sandu din 12 noiembrie, privind Unirea cu România ca opțiune de supraviețuire în fața riscurilor care planează asupra noastră, este legitimă și, mai mult decât atât, vizionară. Este o declarație care nu ar trebui să rămână suspendată în registrul simbolic, ci urmată de pași concreți, indiferent de incomoditățile politice ale momentului.
Republica Moldova nu are cu cine „sta la masă” decât cu România. România la fel. Orice iluzie de solitudine strategică se va sfârși, mai devreme sau mai târziu, în meniu.
Acest adevăr este valabil și pentru România.
