Mi-au rămas numai punctele de suspensie, mă abandonează florile și culorile, rămân străin, Doamne, singur-cuc ruginit în acest anotimp. Dezleagă-mă de blestemul cântărilor străine și de teroarea păsărilor care nu mai pot cânta, dă-mi un orizont cu linii date în floare, întoarce-mă de unde M-ai luat, redă-mi pacea altui anotimp – e anotimpul marelui Balamuc.
Ce noroc să fii român, zice cântecul. Ce noroc să fii victimă aș zice eu, pentru că, punându-ți pe frunte coroana suferințelor inventate, capeți automat dreptul nu numai la iluzii nesancționabile, ci și la libere interpretări de poziție. Te poți automat considera bărbat al neamului, fără a avea toate actele în regulă pentru statutul revendicat; poți critica Puterea, fiind la Putere, poți critica Regimul, fiind un stăpân al Regimului; poți blama turma, făcând și tu parte din turmă ș.a.m.d.
Dându-te drept victimă, ești eliberat de povara de a-ți judeca viața de pe pozițiile procesului istoric, în evoluție; te uiți la tine și la lume de pe pozițiile clipei, ale momentului încremenit în cadru, nu ai dureri de cap de a te simți o verigă din lanțul timpului și nici nu ești obligat la o permanentă Golgotă sufletească pe care o trăiești atunci când îți raportezi viața ta la ceva.
Doamne, în loc să încarc arma, mi-i grea inima de dor de ducă. Chiar am scris și așa ceva: eu vreau să plec în vechi cântări, te rog, mă lasă să mă sting, să fug în scoicile din mări, cu lacrimi de coral să ning; de ce să ning aici, prin ierbi, când aș putea să ning din cer, sau chiar din scoicile din mări, sau din copitele de cerbi? Eu lacrimi multe am în stoc și-n noaptea asta de-antracit, eu te urăsc adânc, cu foc – cu ochi de înger îndrăcit; ce mult noroc să fii învins!, urăște-mă cu dor și jale, căci astă-noapte iar am nins se-asupra lacrimilor tale… Iartă-mă, Doamne, că de la un timp începusem să-mi oblojesc inima cu frunze de aramă, așezându-le regulat, ca buchile într-un acrostih și să-mi fie dor de un braț de flori, înflorite-n zori, pe la cântători, întru-un anotimp fatal, luat cu chirie, dintr-o nebunie căruntă.
INGRATĂ meserie jocul cu cuvintele…
Unde au dispărut bărbații neamului, cei care au înțeles că misiunea lor e să servească Țara? Cei de azi cred că Țara trebuie să-i servească pe ei, că Țara există pentru ei, ca să o mulgă, să adune averi, să se ghiftuiască, să-și înalțe palate faraonice pe oasele celor morți de foame. Cinici și ipocriți, stau în catedrala lui Vladimir, cu lumânări în mâini, chipurile sunt creștini, dar și acolo, în biserică, nu se gândesc cum să-și mântuiască sufletul, dar cum să mai fure ceva, „să-și cârpească hlamida aurită cu zdreanța sărăcimii de veacuri moștenită.” Aceste cuvinte sunt luate din poezia lui Vasile Alecsandri „Plugul blestemat”.
Da, am rămas acolo unde e locul jurnaliștilor. Sunt mândru că am rămas printre câinii de pază ai societății. Alții au preferat să se urce în caravana guvernării. Cu prezicerea: a unei guvernări care a însușit bine retorica proeuropeană, dar nicidecum nu poate asimila spiritul european.
M-am născut în LIMBA ROMÂNĂ și voi muri în LIMBA ROMÂNĂ, vinovat că nu am pătruns-o până la capăt și, poate, de multe ori, i-am rănit frumusețile. Voi muri trist pentru că, și azi, această pasăre rănită este alungată din cuibul său.
Scrisul e un destin. Toată viața am scris. N-am publicat niciun sfert din ceea ce am scris. Oficial în presă sunt din 1997, dar am publicat de prin 1987, articole pe care unii le considerau curajoase… Nu am făcut însă jurnalism profesionist în epoca sovietică. Sunt robul unei iluzii: cred că scrisul poate schimba lumea.
Bărbăția, în acest context, nu exprimă o calitate, ci o vârstă. Eu împart astfel vârsta omului: copilăria, tinerețea, bărbăția, bătrânețea și plecarea. Frontierele dintre aceste vârste sunt strict individuale. Unii sunt copii toată viața, unii sunt tineri toată viața, unii sunt bătrâni toată viața. În viziunea mea, bărbăția e vârsta când înțelegi ce faci și de ce faci un lucru. Copilăria e sub teroarea întrebărilor, tinerețea e sub zodia nebuniei sângelui dezlănțuit, bătrânețea e perioada tranziției spre cele eterne și doar vârsta bărbăției e cea care întrunește și exprimă creator și lucid toate celelalte vârste.
Văzând Dumnezeu că popoarele se tot învrăjbesc și se urăsc între ele, le-a chemat într-o zi la sfat și la judecată. De ce vă urâți? le-a întrebat El, stând popoarele în fața Lui și fiecare depănându-și necazurile Popoarele mari spun una, cele mici – alta. La unele vrajba era veche, de mii de ani, la altele – mai recentă. Unele nu puteau împărți un munte sau un șes, altele – un râu sau o mare. Unele nu puteau să uite un război, altele – o înjurătură. Iată că le-a venit rândul și basarabenilor să se plângă în fața lui Dumnezeu: ca la 1812 li s-a tăiat țara în două, că după 1940 au fost deportați și colectivizați, că, mai recent, li s-a făcut o autonomie găgăuzească, că acum tot străinii sunt stăpâni în țara lor și își bat joc de dânșii…Am ajuns, Doamne, se plângeau ei, că nici nu mai știm care-i țara noastră, cine suntem și ce limbă vorbim.
De ce ne-ai dat, Doamne, o cruce atât de grea? Bine, zise Dumnezeu, dar v-am oferit în istorie și șansa să vă alegeți o cruce mai ușoară, un destin mai luminos, de ce nu v-ați folosit de ea? Fie, vă ofer una: am să poruncesc ca în noaptea asta toate neamurile să aducă pe un câmp crucile pe care le poartă și să le arunce grămadă. Iar mâine duceți-vă și alegeți-vă una pe care o vreți și o jinduiți voi – mai ușoară și mai norocoasă. Toate popoarele s-au bucurat, fiecare sperând în taină să-și aleagă altă cruce, alt destin, mai fericit. Numai moldovenii nu s-au bucurat și au căzut, întristați, pe gânduri. A doua zi, s-au dus primii, cu noaptea în cap, la grămada ceea de cruci. Au răscolit până au dat de crucea lor, au luat-o și și-au aburcat-o în spate. Puteau să-și aleagă o altă cruce, mai ușoară, dar – ca să vezi ce oameni ciudați! – și-au ales-o tot pe a lor
…. Și a fost seară, și a fost dimineață: ziua a șaptea – duminică, 25 februarie anul 2001. Dumnezeu îi privea de sus cum, necăjiți, își târau crucea. Și se gândi, luminat de o adâncă tristețe: asta e, ce le pot face? Le pot lua ceva cu de-a sila, dar cum să le dau cu de-a sila?
…Aceasta e toată filozofia noastră națională: suntem un popor căruia Dumnezeu i-a dat aripi, ca să se desprindă de pământ și să deseneze pe cerul istoriei sale sfânta formulă a libertății. Același Dumnezeu însă a crescut din sânul acestui popor și niște motani ai neamului. Mereu flămânzi, mereu la pândă, mereu gata să șteargă cu botul lor însângerat miraculoasa formulă a libertății naționale. Dacă nici în continuare nu ne vom putea apăra de acești motani ai neamului, libertatea noastră va rămâne o cumplită iluzie, un crunt supliciu istoric.
Sau poate să mă mândresc că-s român? Dar cu ce drept? Cu ce am contribuit noi, moldovenii dintre Prut și Nistru, la ceea ce se numește cultură și civilizație românească? Cu operele lui Barjanski și Kruceniuk? Cu „badea Mior” al lui Druță? Cu „studiile” istorice antiromânești ale lui V. Stati? Cu acestea să mă mândresc că „sunt român și punctum”? Mi-e rușine că sunt moldovean!
E o mare nebunie să fii ziarist în țara mea. Mereu pe baricade, mereu lovit și înjosit, mereu umilit și hulit. Pentru că lumea noastră e împărțită, ca în epoca medievală, în cetăți, aflate într-un permanent război de uzură. În țara mea nu poți fi pur și simplu al nimănui, adică al tău, adică al țării. Trebuie să fii al unei Cetăți. Ca să se tragă în tine din altă Cetate. Și asta de ani… Vrei, nu vrei, dar până la urmă întrebarea vine de la sine: Dar are oare rost? De ce să te istovești pentru niște Cetăți aflate în veșnic război între ele și toate fiind împotriva ta, și care, la apariția oștilor dușmane, se predau fără luptă? De ce să te implici în destinul unei țări care nu te vrea, te consideră dușmanul ei? De ce să fii bufonul unui public care te ovaționează când îi spui minciuni și te fluieră când rostești adevărul?
Mai întâi și întâi sunt român, apoi jurnalist (anume în această ordine!) și sunt român prin Voința Divină. Nu pot merge împotriva acestei Voințe, nu pot să schimb ordinea și să zic că mai întâi sunt un jurnalist, apoi român. Da, știu, unora le reușește acest lucru: să nu aibă naționalitate și să fie mai întâi jurnaliști sau numai jurnaliști. Mie, nu. Și nu-mi pare rău.” Și în altă parte, cu aceeași fervoare de apostol: „Ca jurnalist nu am probleme cu „poziționarea” mea în raport cu miturile noastre naționale, de aceea accept cu demnitate insinuările de „pașoptism” și chiar „naționalism”. Nu am făcut secret din lipsa mea de „echidistanță” între Iuda și Iisus, pentru că, repet, în fața judecății lui Dumnezeu eu voi merge ca parte a poporului meu, dar nu ca reprezentat al Europei.
Eu am cunoscut Metafora – nu am ce mai cunoaște. De aceea, vreau să vă întreb: voi, care nu ați cunoscut-o, de ce râmați sensurile Metaforei mele? Eu am Grădina mea cu Metafore, de ce aruncați cu pietre în ea? Așadar, de ce râmați sub Metafora mea? De ce, domnilor soldățoi în peruci de savanți? Lăsați-mă în Metafora mea, m-am săturat de duhoarea cuvintelor voastre cu un singur sens, direct. Voi nu aveți nevoie de zei nebuni, de psalmi neîncepuți, de păduri cu rădăcinile-n vânt… La ce dracu dar mai frământați boțurile voastre de lut, dacă n-ați înțeles încă un adevăr primar: totul e o mare deșertăciune, toate-s praf, totu-i un fum – și imperiile și revoluțiile! – și numai Metafora este veșnică; apa trece, Metaforele rămân. Putrezesc crucile în cimitire, se schimbă lozincile și alfabetele, se recroiesc frontierele și numai Metafora supraviețuiește în forma ei de început.
… Am fost o frunză într-un copac alături de alte frunze – iată dulcele blestem de a fi. Vine toamna, frunzele cad, copacul însă rămâne ca în primăvară să nască alte frunze. Acest copac este Basarabia noastră dragă. Fiind şi eu o frunză în acest copac, am doinit cum am putut în bătaia vântului. Nu contează dacă doinirea mea a fost sau nu auzită de lume; contează că am fost frunză, nu o omidă. Şi că am făcut ce am putut ca omizile să nu omoare acest copac.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
