Este vorba despre femeile, majoritatea de vârsta a treia, care locuiesc la Azilul republican pentru bătrâni şi invalizi din Chişinău. Motivele pentru care au ajuns în îngrijirea statului sunt multiple: unele au rămas fără familie sau au nevoie de îngrijire specială şi de supravegherea medicilor, altele au o soartă mult mai tristă – au ajuns aici, fiind izgonite de către cei dragi. Bătrânele spun că, anul acesta, 8 Martie a fost pentru ele o zi obişnuită, deoarece nimeni nu le-a adresat o vorbă bună sau un cuvânt de felicitare. „Ne simţim uitate de toată lumea. De sărbători, tristeţea noastră e cea mai mare, pentru că tot în singurătate rămânem”. Femeile susţin că, de fapt, nu au aşteptat mese bogate sau cadouri scumpe. Le-ar fi fost de ajuns doar un strop de atenţie…
Pe mătuşile Ioana şi Nina le-am găsit, de 8 Martie, îngândurate şi singure în odăile lor. Sărbătoarea femeilor parcă nici nu era pentru ele. O nouă încercare dată de Dumnezeu, o altă zi în care nimeni din cei dragi nu vine să le întrebe de sănătate, deşi stau la azil de mulţi ani. Fiecare are o poveste cutremurătoare despre cum a ajuns aici. Unele au rămas singure pe lume, fără niciun sprijin, altele au născut şi au crescut copii, dar aceştia au uitat de ele şi, iată, îşi aşteaptă sfârşitul printre străini, aici, la azil.
Singură pe lume…
Ioana Bârsan s-a născut la Nimoreni, Ialoveni. A rămas singură pe lume, când unica soră pe care o avea a decedat. A mai avut şi doi fraţi, dar ei au murit în copilărie, pe timpul foametei. „Cu sora nu ne-am prea împăcat, mi-a trecut de multe ori prin gând că ea nu mă iubeşte. Înainte de a muri, mi-a poruncit să „scriu” apartamentul ei, în care locuiam şi eu, pe numele unui fin de-al ei. Deşi nu aveam unde mă duce, i-am respectat întocmai ultima dorinţă. Astfel, am rămas pe drumuri”. N-a fost căsătorită niciodată, pentru că, spune ea, i-a fost teamă de viitorul copiilor ei. Se temea să nu trăiască şi ei în sărăcie, ca dânsa, pentru că nu avea nimic să le lase drept moştenire. Acum îi pare rău. Spune că ar fi trebuit să nu-i fie frică de nimic, pentru că un copil i-ar fi fost sprijin la bătrâneţe.
„Am lucrat cinci ani ca o slugă”
Mătuşa Ioana zice că, acum vreo 12 ani, a încercat să găsească o familie la care să muncească, iar aceasta s-o ajute la bătrâneţe. Aşa a lucrat trei ani la o familie. În cele din urmă, a ajuns din nou pe drumuri, pentru că ei nu erau dispuşi să cheltuiască în plus pentru un străin. Atunci, unui tânăr din sat i s-a făcut milă de ea şi a îndrumat-o la acest azil. …„Am aşteptat doi ani ca să mă poată primi, pentru că nu erau locuri. Între timp, am lucrat la o altă familie care, de asemenea, nu mi-a dat niciun ban. Am fost şi aici batjocorită, umilită. Uneori îmi venea să mă sinucid, ca să scap de atâta înjosire…”.
Ioana Bârsan în camera ei de la azil
De şapte ani, de când se află aici, toate zilele îi sunt la fel. Are un acoperiş deasupra capului, i se oferă hrana de toate zilele… Îi lipseşte însă cineva care să o asculte şi să o înţeleagă. De sărbători se felicită reciproc cu vecinele de cameră. Altcineva nu trece pe la ele. „Ne simţim aici singuri şi uitaţi cu totul de lume”. Ar vrea să comunice, să spună cuiva prin ce a trecut în viaţă, poate i-ar sta mai uşor pe suflet. Aşa însă, îmi spune mătuşa Ioana, nu are ce aştepta, decât sfârşitul…
„Am ieşit din propria casă doar cu o legăturică de haine”
Nu departe, pe acelaşi culoar, peste două uşi o găsesc în camera ei pe Nina Neamţu. Spunându-i că am venit de la ziar, bătrâna începe să plângă, iar amintirile nu-i sunt dintre cele mai frumoase. Cei patru copii ai săi nu au fost niciodată la ea s-o vadă, deşi stă la azil de cinci ani. Nici în acest an, de 8 Martie, niciunul nu a telefonat măcar s-o întrebe de sănătate. „Plâng zi şi noapte, până adorm de durere şi necaz. I-am crescut numai eu ştiu cum, iar ei nici nu se interesează dacă mai trăiesc sau am murit”. Bătrâna îmi povesteşte nişte scene groaznice: fiul mai mare o snopea în bătăi şi odată chiar i-a zis că-şi va găsi moartea în mâinile lui. „Mă lovea cu pumnii şi cu picioarele, urlând că mă omoară. L-am lăsat pe el să trăiască cu soţia sa în casa construită cu propriile mele mâini şi am plecat”. Mătuşa Nina spune că a scăpat cu viaţă datorită finilor ei, care au primit-o la ei, ce-i drept, nu pentru mult timp. Peste patru luni de zile a ajuns la azil. „Am muncit o viaţă şi am ieşit din casa mea doar cu o legăturică de haine”.
„Am 11 nepoţi şi mi-i tare dor de ei…”
Cel mai dureros, spune mătuşa Nina, este că nu poate să-şi vadă nepoţii. Are 11 nepoţei şi oftează, zicând că tare îi este dor de ei. „La unii care stau aici vin prietenii, familia, rudele, dar la mine – nimeni. Îi aştept în fiecare zi, poate-poate îşi vor aduce aminte”… Bătrâna afirmă că l-a iertat şi pe fiul mai mare pentru toate. Mai mult chiar, i-a telefonat, nu o singură dată, la vecini, dar nu a dorit să stea de vorbă cu ea. Bătrânei îi curg lacrimile şiroaie… Se roagă la Dumnezeu „să mă strângă de pe faţa pământului, să nu mă lase să mă chinuiesc atât”. Mă roagă să mai trec pe la ea şi încă un singur lucru: să-i dau povestea în ziar, ca să ştie toată lumea, poate ajunge ziarul şi la Parcova, Edineţ, baştina ei, şi li se va face milă copiilor şi nepoţilor de ea… „Tare aş vrea să-i văd, că cine ştie cât mai am de trăit…”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
