A fost găsit Petru Cărare!

Pe scriitorul umorist Petru Cărare nu l-am văzut de vreo trei ani. Tot mă străduiam să ajung în casa dumnealui, dar în zadar. Ba nu răspundea la telefon, ba rudele îmi sugerau cum să-l găsesc, formând un număr încifrat, la care nu răspundea. Lumea se tot întreba: unde a dispărut Cărare? Chiar şi Constantin Tănase a publicat, în numărul de joi, la rubrica „Bună dimineaţa!”, un articol intitulat „Ce se întâmplă cu poetul Petru Cărare?”. Deplasarea, vorba ziariştilor din perioada sovietică, m-a chemat la drum. Şi m-am dus… Cu şi fără voie… În casa sa de pe bd. Mircea cel Bătrân, nr. 28/2, ap. 13, l-am găsit vesel, vioi şi plin de viaţă.

– Ziariştii sovietici, de obicei, aveau o expresie şablonizată: de unde cobori, maestre? Eu nu vă întreb de unde coborâţi sau unde urcaţi, însă vreau să ştiu – unde aţi dispărut, maestre?
– Am citit articolul de joi al domnului Constantin Tănase, de care m-am bucurat. Însă m-a mirat faptul că nu ştiţi dacă am dispărut sau nu.

– Şi totuşi, unde aţi dispărut?
– Nicăieri. Acum câţiva ani, mă duceam la Editura „Pro Noi”, de pe strada Alba-Iulia, ca să vând nişte cărţi. Scările erau făcute din nişte blocuri, fără a fi fixate cu ciment. Am căzut şi mi-am fracturat un picior. Căderea a fost una patriotică.

– De ce?
– Pentru că eram în faţa unei edituri, unde duceam nişte cărţi. Îl întreb pe directorul editurii de ce nu ia măsuri, dar el îmi spune: „Domnule Cărare, aici au căzut mai mulţi oameni”. „De ce nu reparaţi scara?”, îl întreb. Şi el îmi răspunde: „Dacă noi nu intrăm pe-aici. Iar cei care vin la noi ştiu că nu trebuie să meargă pe această cărare”.

– De atunci staţi acasă?
– De obicei, ies cam o dată la jumătate de an. Am urcat o dată în troleibuz şi cineva îmi spune: „De ce se aude un scârţâit?”. Zic: „Am un mecanism la picior”. Nu mă luau nici în microbuz. Dacă comandam un taxi, căruciorul cu care mă mişc îl urcau în spate. Acum, nici în taxi nu mă ia nimeni.

– Cine vă mai vizitează?
– Nimeni. Doar cei care-mi verifică facturile. Le prezint, dar ei zic că-s false. „Taifun”, motanul meu, se aşază pe calorifer şi miaună. Îi este frig, de parcă ar fi în frigider. Mi-e teamă să nu ajung şi cu el la spital.

– Nici de la Uniunea Scriitorilor nu vine nimeni?
– A fost o dată Nicolae Esinencu. Îmi spune că l-a trimis Mihai Cimpoi. Zic, ştiu că trebuia să-mi aduci nişte medicamente. „Le-a luat soţia, că şi ea e bolnavă”, îmi spune. I-am zis să iasă cu spatele înapoi, ca să plece mai repede.

– Dar noua conducere nu vă trece pragul?
– Ei se-ntreabă: da’ cine-i Cărare? Încă n-a murit? Ce-i drept, anul trecut, când am sărbătorit cu soţia 50 de ani de căsnicie, am fost felicitaţi de către primăria oraşului. Altă dată, mi-a adus nişte pastile directorul Fondului literar, Nicolae Rusu.

– Ce aţi mai scris de când staţi închis… în sine?
– Am editat o carte pentru copii. Cu ajutorul Guvernului. Sper să mă ajute să scot la lumina tiparului operele alese, măcar în două-trei volume, pentru că am scris şi versuri satirice, umoristice, epigrame, proză şi mai multe piese. Dacă, fireşte, nu va cădea Guvernul, care se cam clatină. Iată doar câteva rânduri pe care l-am scris nu demult: „Zilele-mi s-au dus cirezi de vite/ Şi de-atunci mă latră peste hău/ Din coteţul cărţilor citite/ Câinele părerilor de rău”. E o replică dată aşa-zişilor postmodernişti.

– Nu vă place postmodernismul?
– De ce nu? Doar atunci când e scris la nivel.

– În 1972, aţi fost trimis „în surghiun” la Teleneşti. Care a fost motivul?
– Pentru „merite deosebite”. Tocmai îmi apăruse cartea „Săgeţi”. A fost editată într-un tiraj dublu – 14 mii de exemplare şi costa 14 copeici. Tirajul ei a fost arestat. Noroc de un evreu din Cimişlia, care a ascuns câţiva saci de cărţi. Le vindea cu bani grei, dar nu oricui. Veneau la el secretari de partid sfătuiţi de raikom, ca s-o cumpere, pentru a face contrapropagandă, însă el nu le dădea. Când m-am dus la el şi a aflat că eu sunt autorul, mi-a dat exemplarele pe care le mai avea.

– Şi la Teleneşti, cu ce v-aţi ocupat?
– Timp de aproape doi ani, am editat ziarul „Lupta” de la Budăi, satul de baştină al lui Ion Constantin Ciobanu. Preşedinte de colhoz era Andrei Blanovschi, fratele scriitorului Axentie Blanovschi, Dumnezeu să-l ierte. De la raikom, venise ordin să se facă nunţi comsomoliste. A găsit el o bibliotecară, care se căsătorea cu şeful de club. Le-a dat drept cadou o viţică şi un porc. Lumea se crucea. Însă, imediat după nuntă, ei, fiind de dincolo de Nistru, au şters-o dincolo de hotare. La ziar aveam o rubrică – „Ştiri de peste hotare”, unde-mi permiteam să scriu tot ce doresc. La Teleneşti, am cunoscut-o şi pe viitoarea mea nevastă, Valentina, care lucra la oficiul poştal. Venind la Chişinău, Ion Constantin Ciobanu ne-a promis apartament şi s-a ţinut de cuvânt. Ne-a dat locuinţă peste o lună.

– Aţi fost coleg de clasă cu Ion Ungureanu. Ce vă amintiţi despre el?
– Am stat într-o bancă la şcoala din Zaim – cea a lui Alexie Mateevici. Când se ridica el, trebuia să mă scol şi eu, pentru că banca se ridica şi ea. Un an de zile, am fost învăţători în satul vecin. Pe urmă, eu am plecat la studii la Moscova, la Facultatea de Jurnalistică a Şcolii Comsomoliste Superioare din capitala Uniunii Sovietice. Trebuia să meargă cu mine şi Ion Ungureanu. Dar nu l-au luat. Cineva a aflat că o soră de-a lui este căsătorită cu un preot. De parcă aceasta ar fi fost un mare păcat. În schimb, a intrat la renumita şcoală de teatru din Moscova. Întors la Chişinău, a făcut cel mai bun teatru – „Luceafărul”, unde am lucrat şi eu în calitate de secretar literar.

– Aţi fost prieten cu Vasile Coroban. Despre el ce vă amintiţi?
– A fost singurul critic care a îndrăznit pe atunci să scrie despre prima mea carte – „Soare cu dinţi”. Din păcate, a avut de suferit pentru că a luptat pentru adevăr.

– Aţi mai avut prieteni printre scriitori?
– Foarte mulţi. Dar am rămas cu puţini. Dovadă e şi faptul că aproape nimeni nu mă vizitează. Eu, însă, mă aflu la masa de scris şi mă bucur de viaţă.

– Pe 13 februarie împliniţi 77 de ani. Pe cine aşteptaţi în această zi?
– Pe cei dragi. Chiar acum m-a felicitat feciorul meu, Alexandru, care locuieşte în Ucraina. El mi-a adus o carte de-a mea, pe care n-o aveam. Alexandru pictează şi visează să facă artă plastică adevărată.

– Citiţi TIMPUL?
– Întotdeauna e pe masa mea. Dimineaţa o încep citind TIMPUL. Îmi place mult. Aţi devenit mai îndrăzneţi şi trageţi cu săgeţi acolo unde trebuie.

– Vă mulţumim şi vă dorim multă-multă sănătate şi inspiraţie!