Dincolo însă de această descriere seacă, Soljenițîn este un simbol al rezistenței rusești împotriva alienării comuniste din URSS, împotriva celui mai criminal sistem politic.
Aleksandr Isaevici Soljenițîn s-a născut la Kislovodsk în nordul Caucazului. Tatăl murise înainte de nașterea sa, la 15 iunie 1918, rănit la o vânătoare. În 1924 se mută cu mama (Taisia) la Rostov pe Don. Din 1936, urmează aici Facultatea de Matematică și Fizică.
În februarie 1945, în Prusia Orientală căpitanul de artilerie Soljenițîn este arestat, interceptându-i-se corespondența cu un prieten. A fost anchetat la Lubianka și Butîrki. Primește opt ani de lagăr de muncă. Vremelnic, reușește să rămână lângă Moscova într-o „șarașka”, închisoare specială în care savanții arestați erau puși să facă cercetare în folos sovietic. Din 1950, muncește în lagăre de reeducare din Karaganda. Soția (Natalia Reșetovskaia) divorțează de el, din cauza persecuțiilor la care sunt supuși. În plus, dizidentul este chinuit de o tumoare malignă.
În februarie 1953, este exilat pe viață, în aulul Kok-Terek, regiunea Djambul, Kazahstan. După moartea lui Stalin, în perioada de „dezgheț” față de opozanții regimului, revine la Moscova și se recăsătorește cu Natalia. În anul 1959, scrie povestirea „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, publicată abia în 1962, cu permisiunea lui Hrușciov. Corespondența primită de la foștii zek (deținuți politici) îi va întări imboldul de a scrie, în parte și pe baza ei, capodopera „Arhipelagul Gulag”.
În anul 1965, locuința sa este percheziționată de KGB și i se confiscă manuscrisul „Primul cerc”, în care este evocată „șarașka”. Conflictul cu autoritățile atrage implicarea confraților de breaslă, inclusiv marele scriitor Mihail Șolohov („Pe Donul liniștit”) cerând public ca lui Soljenițîn să i se interzică să mai scrie!
În anul 1968, romanele „Primul cerc” și „Pavilionul canceroșilor” sunt publicate în Occident, unde ajunge și microfilmul cu „Arhipelagul Gulag”. Pentru Soljenițîn, marea operă este însă restabilirea, printr-un roman istoric, a adevărului despre Revoluția din 1918, demers intitulat „R-17” sau „Roata Roșie”.
În anul 1970, i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură pentru „Pavilionul canceroșilor", iar în 1973 publică „Arhipelagul Gulag”, grăbit și de sinuciderea (de fapt, o crimă regizată de serviciile secrete sovietice) Elizavetei Voronianskaia, dactilografa textului, care, anchetată, a divulgat KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar. Cele trei volume despre viață și moarte în lagărele sovietice, consternează intelectualitatea occidentală, cunoscătoare doar a sistemului concentraționar nazist, și năruiesc imaginea orbitoare despre paradisul bolșevic, construită cu atâta trudă de agenții de influență ai Cominternului, ai PCUS și ai KGB-ului. În anul 1974, autoritățile sovietice cedează nervos și decid expulzarea romancierului, în luna februarie, acestuia ridicându-i-se cetățenia sovietică.
Se stabilește lângă Cavendish, Vermont, SUA. Conferințele și intervențiile sale irită uneori Occidentul prin lipsa de menajamente critice, dar și pentru că nu ia în serios perestroika. Abia după publicarea „Arhipelagului Gulag” în URSS, și după ce Gorbaciov îi redă cetățenia sovietică, la 16 august 1990, își schimbă părerea, dar va reveni în țară abia în vara lui 1994. În 2007 Primește Premiul de Stat rus, recunoscându-se, astfel, adevărurile dureroase despre sistemul odios al Kremlinului pe care le-a descris în cărțile sale. Un an mai târziu, pe 3 august 2008, se stinge din viață, în urma unei insuficiențe cardiace severe.
În România, înainte de 1989, cenzura ceaușistă a fost atât de dură încât nu s-a publicat nici măcar povestirea „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, permisă până și în Cuba și expusă la o expoziție de carte castristă chiar în localul Bibliotecii Centrale Universitare din București.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
