Acolo urma să vină o colegă, sau poate cineva de la dispecerat, să-i dea biletele. Explica oamenilor rapid, dar foarte clar, ca o profesoară, că ia cei doi lei, iar aceștia să aibă încredere că o să le dea și biletul în cinci minute, că nu minte, că așa s-a întâmplat.
Și așa câteva stații (3 de toate), femeia devenise roșie ca racul, iar în privirile ei puteai citi o mare vinovăție. Și tot cu scuzele de rigoare, a mai vorbit o dată la telefon cu cea care aducea biletele, să îi încredințeze și mai mult pe pasageri, că nu-i minte. Unii, din cei care achitau taxa, doi lei, o ascultau, o priveau fie cu un surâs, fie cu indiferență, alții, cu căștile în urechi și cu o totală absență, fără să aștepte biletul. Și eu am fost sceptică, dacă nu chiar indiferentă. Am plătit taxa și nici măcar nu am avut curiozitatea să aflu dacă voi mai apuca bilet sau nu. Am ascultat și privit spectacolul acesta de lângă mine, cuminte și resemnată, știind că în R. Moldova a încălca o normă este ceva firesc. Dar, culmea! La a treia stație, așa cum a anunțat taxatoarea, biletele au ajuns, fiind transmise, într-adevăr, de o femeie. Angajata troleibuzului a împărțit biletele celor cărora le lipseau, cerându-și din nou scuze, de data asta mulțumind călătorilor și pentru încrederea acordată.
Cazul dat mă face să cred că nu am învățat bine lecția despre felul, caracterul și imaginea omului simplu de lângă mine, în care aș putea avea încredere. De fapt, acesta e mediul social din care fac parte și eu. Acolo unde nu există guvernanți, politică și persoane, care pretind că, prin funcția lor, sunt cineva, este mai multă sinceritate și onestitate. Și aceste calități le au și le stăpânesc oamenii simpli, care nu au funcții de conducere, nu au voci avizate să spună că le știu pe toate și nici prin statutul lor înalt nu-i privesc pe ceilalți de sus. Mă întreb și vă întreb, oare mai este cineva interesat să știe că mai există oameni onești lângă noi?! Mai interesează pe cineva și poate/vrea/are capacitatea să aprecieze că mai sunt oameni care mai păstrează bunul simț, sunt corecți, nu sunt tentați așa ușor să mintă, chiar dacă asta văd că o fac cei care ne conduc.
Taxatoarea, căreia i-am reținut în minte doar chipul luminat, nu a făcut o faptă eroică. Deși să spui NU când ceilalți spun DA (se poate și invers) nu e un curaj, asta înseamnă să ai poziție și verticalitate. Nu știu dacă femeia din troleibuz, o simplă angajată într-un parc de troleibuze, va fi apreciată de mulți, va avea un spor la salariu pentru faptul că n-a mințit, când o putea face, n-a profitat de indiferența sau de neîncrederea unora, când chiar putea să o facă. Și nici nu împletesc vreo idee absurdă că, fiind cinstită și respectând disciplina elementară a muncii, ar merita nu știu ce premiu. Remarc doar faptul că mai sunt oameni educați lângă noi, pentru că știu că educația ne înfrumusețează și ne îmbogățește lăuntric.
