„Aceasta este patria mea”

Pe Liuba Marian am întâlnit-o întâmplător, după ce am venit la Roma şi nu ştiam încotro s-o apuc. Am cunoscut-o după chip că e moldoveancă şi am întrebat-o dacă ştie unde aş putea să înnoptez. Şi Liuba m-a invitat la ea. Îmi părea ceva incredibil, pentru că nu ne cunoşteam deloc, dar, odată ajunşi la seniora Rosa, italianca la care locuieşte gazda mea, mi s-au dezlegat toate misterele. Timp de o noapte întreagă, Liuba mi-a povestit toată epopeea sa italiană şi am înţeles că şi ea a stat în stradă, aşa ca mine, rugându-l pe Dumnezeu s-o ajute, deşi deseori rugăciunea nu i-a fost auzită…

„Venind de la parlament, mi-a rămas talpa în lapoviţă”

Ascultând-o pe Liuba Marian, să fii beat – te trezeşti, să fii adormit – îţi piere somnul. Talentul său de a povesti denotă faptul că această femeie s-a născut învăţătoare. Nu în zadar, în anii ’90, după ce s-a căsătorit, a ales să predea româna la şcoala nr. 1 din Nisporeni. Apoi la şcoala nr. 4 din aceeaşi localitate a fost directoare. Iată ce-şi aminteşte ea despre acei ani: „Şcoala se afla la periferia oraşului, într-un sector nou, unde locuiau tinere familii cu case neterminate. Elevii leşinau de foame la lecţii, iar învăţătorii mi se plângeau că le intră apa în cizme… O bătrână îmi spunea că nepoţii săi au uitat gustul pâinii. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am adresat unui deputat după ajutor. Când mă întorceam de la parlamentar, mi-a rămas şi mie talpa de la încălţări în lapoviţă. Peste o săptămână, a venit la şcoala noastră un camion plin cu făină, ulei, unt şi altele. Atunci, am zis: „Gata, putem face carte!”. O duceam greu, dar pe atunci demnitarii reacţionau mai repede la doleanţele cetăţenilor. Eram toţi pentru unul şi unul pentru toţi, dar comuniştii vor ca toţi să muncim pentru unul şi unul să mănânce pentru toţi”.

„Să-ţi iei ţâncanii şi să te cari!”

În afară de şcoală, Liuba Marian ţinea toată casa, având grijă şi de copii, şi de soţ, şi de gospodărie. Îi plăcea extrem de mult serviciul, dar avea o leafă de numai 240 de lei… Un an întreg, spune ea, n-a văzut niciun bănuţ de la soţ, care, mai mult, se încumeta în fiece dimineaţă să-i ceară bani pentru ţigări. În 15 ani, profesoara repara de una singură toată casa socrilor săi. În semn de mulţumire, soţul o maltrata… „Când mă bătea, striga: „Să-ţi iei ţâncanii şi să te cari!”. Se referea la cei doi fii ai noştri – Ghenadie şi Ionel. Atunci am decis să-l las. Nu mi-am luat nimic din casa lui, chiar dacă eu construisem totul, iar beciul şi podul erau pline cu de toate. Chiar şi hainele mi le-am lăsat acolo. Am luat cu mine tot ce aveam mai de preţ – copiii. M-am aciuat la naşi. Dar tocmai se împlinea un an de când lucram cu promisiunea că vom primi salariul. M-am dus la alimentară, unde am rugat să-mi dea ceva de-ale gurii pe datorie. Când să ies din magazin, mă întâlnesc cu mama unor foşti elevi de-ai mei. Plângeam şi ea m-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus că sunt în căutare de casă. „Ce coincidenţă!”, s-a mirat ea şi mi-a dat cheia de la casa ei, spunându-mi că pleacă în Italia. Am trecut la ea, dar nu ne ajungeau bani. Îmi minţeam fiii că am mâncat la serviciu, dar, de fapt, mă înfruptam din firimiturile rămase de la ei…”, îşi aminteşte Liuba Marian.

Termini

În vremea aceea, umbla prin Nisporeni un misterios bărbat, fost învăţător, care propunea oamenilor de lucru peste hotare. Ajunsă la limita deznădejdii, Liuba Marian s-a adresat acestuia după ajutor. Tipul a invitat-o la o firmă din Chişinău, care s-a oferit să-i asigure un serviciu în Italia contra 600 USD. A plătit suma, căci tocmai reuşise să vândă strugurii de la cotă şi să ascundă banii de soţul său. „Am plecat în ianuarie 1999. Am plâns tot drumul… Nu cunoşteam italiana, pe toţi îi aştepta cineva acolo, dar pe mine – nimeni. Pe drum, şoferii autobuzului erau foarte amabili şi ne tot asigurau că au o firmă care ne va găsi de lucru. Când am ajuns la Termini, ne-au rugat să ne luăm bagajele şi să-i aşteptăm, motivând că se duc să parcheze autocarul. Şi au dispărut. Am vrut să mănânc, dar mâncarea pe care mi-a pus-o naşa în geantă era deja alterată… La Termini se adăposteau în acea noapte vreo 150 de moldoveni. Am aflat că unii dintre ei nu-şi găsesc o slujbă. Pământii la faţă, ne-au zis: „Of, la ce-aţi mai venit şi voi, că şi aşa suntem prea mulţi!”. Urma să rămân singură, în mijlocul lor. Era însă cu noi o femeie, Maria, tot din Nisporeni, care m-a îndemnat să merg cu ea în Calabria, unde o aştepta o rudă. Nu aveam de ales”.

Filomena din Locri

Calabria e unul din viesparele mafiei italiene, iar despre Locri se spune că ar fi cuibul capilor mafioţi. Tocmai acolo era aşteptată Maria. I-a găsit Liubei de lucru imediat, la o bătrână pe nume Filomena, dar moldoveanca nu înţelegea nicio boabă din italiana gazdei şi repeta întruna „Si, si!” (da, da) şi „grazie!” (mulţumesc). „Acolo am văzut tot felul de mizerii şi am simţit pe pielea mea sclavia, povesteşte fosta învăţătoare. Munceam de la şase dimineaţa până la unu de noapte. Numai la etajul unde locuia Filomena erau 11 odăi. După ce le curăţam, dormeam în debara. Uneori, făceam curat şi la fiica bătrânei, care avea 16 odăi. Noaptea, îmi tremurau mâinile, dar Filomena îmi ordona să-i fac masaj bătrânului ei soţ. Am lucrat o lună, dar nu mi-au plătit nimic, ca sancţiune pentru că nu vorbeam italiana. De parcă aş fi lucrat cu limba… Disperată, îmi scriam pe braţ cuvintele în italiană, iar noaptea căutam traducerea în dicţionar. Am învăţat italiana de frică. Bătrânul avea o fabrică şi trei staţii peco. Îmi dădea nişte canistre şi îmi spunea să le umplu trei sferturi cu apă şi deasupra să torn şampon. Vindea lichidul ăsta ca soluţie de spălat maşinile. Într-o noapte, m-a dus cu maşina la o vilă în munţi şi m-a somat să fur lămâi şi portocale. Am mai rezistat două luni, în care mi-au plătit câte 300 de dolari şi într-o noapte mi-am făcut valiza. Le-am spus că nu mai vreau să fiu sclavă. Bătrânul m-a chemat la el. „Tu ştii unde te afli?”, m-a întrebat. „În Calabria”, zic. „Ştii ce am în sertar?”. „Da, am văzut pistolul, când făceam curăţenie”. „Dar după casa mea ştii ce e?”. Era marea. „Marea nu are nici gură, nici voce!”, tună el. S-a arătat uimit că nu mă sperii. L-am minţit că mi-am anunţat părinţii şi autorităţile despre tot ce mi se întâmplă şi că Interpolul aşteaptă semnalul că am ajuns cu bine la Roma”.

Printre şopârle şi pisici

S-a întors la Termini. Aici s-a aşezat pe o bancă şi a izbucnit într-un plâns nepotolit. La un moment dat, s-a apropiat de ea o blondă şi a întrebat-o dacă vorbeşte ruseşte. Liuba a sărit emoţionată… Rusoaica i-a întins 50 de dolari şi a plecat grăbită. Învăţătoarea a urcat într-un autobuz. Debusolată, a coborât la o staţie, pe malul Tibrului. S-a oprit lângă un pod, străjuit de plăci de beton. Şi-a aruncat acolo geanta. Din faţa unui magazin a strâns câteva bucăţi de carton, din care şi-a făcut un aşternut şi o „plapumă”. Şi-a spălat picioarele în Tibru, uscându-şi-le cu fularul. N-a pus geană pe geană şi s-a pomenit înconjurată de o sumedenie de pisici. Apoi, peste învelişul de carton au năvălit şopârlele. „Stăteam ca moartă. În prima noapte, mi-am învins frica şi am înţeles cât de cald poate fi cartonul”, îşi aminteşte Liuba. Dimineaţă, cineva de la magazin arunca lăzi cu fructe alterate. S-a dus şi le-a luat, împărţindu-şi tainul pentru dejun, prânz şi cină. Două săptămâni a dormit acolo, păzită de pisici şi şopârle, şi alimentându-se cu fructe aruncate la gunoi. Nu ştia de ce stă acolo, dar nici nu se încumeta să plece, deoarece viza îi expirase şi risca să fie expulzată.

Sora Alberta şi Elisa

Când i-a plesnit răbdarea, a lăsat câteva haine pe malul Tibrului şi a urcat în alt autobuz. A coborât la Parcul Garbatella, unde observase nişte copaci cu ramurile aplecare la pământ, sub care s-ar fi putut aciua. S-a lăsat în genunchi în faţa unei bănci şi a început să plângă în hohote: „Doamne! Ce-am făcut de mă pedepseşti? Dacă n-ai milă de mine, Doamne, te rog, îndură-te de copiii mei!”. Tocmai trecea prin preajmă o călugăriţă. „Ce ai?”, a întrebat-o. „N-am casă, n-am de lucru, n-am nimic!”, răspunse disperată. Măicuţa, pe nume sora Alberta, a mângâiat-o pe creştet şi i-a zis: „Hai să lucrăm!”.
A dus-o să aibă grijă de bătrâna Elisa, ţintuită la pat de 20 de ani, cu cangrenă la picioare. „Bătrâna avea numai o cameră. Era şi dezechilibrată mintal, urla noaptea, dar mă simţeam la ea de parcă aş fi lucrat la un hotel de cinci stele. Îmi plătea câte 750 de euro pe lună din pensia ei de 800 de euro. Am muncit la ea până când a devenit agresivă de tot. Arunca în mine cu ce-i cădea sub mână şi mă numea „târfă străină”. Când au internat-o la spital, Elisa şi-a luat cheile şi m-a alungat din casă. Nu avea încredere în nimeni, fiindcă toate rudele îşi aminteau de ea numai atunci când aveau nevoie de bani…”, conchide interlocutoarea mea.

Şcoala San Michele şi Maria

Rămasă din nou pe drumuri, a revenit la Termini, unde a întâlnit două surori din Orhei. Ele i-au spus că au un pat mare la Şcoala San Michele, propunându-i modestul adăpost. Şi dacă am ajuns la acest capitol, trebuie să amintim şi de Şcoala San Paolo, prima locuinţă de acest fel, populată de moldovenii fugari prin Italia. Niciuna din cele două şcoli nu avea nici uşi, nici ferestre, dar ai noştri au acoperit geamurile cu peliculă şi au adus saltele şi carton. Epopeea de la San Paolo s-a sfârşit după o razie nocturnă a carabinierilor. Îngroziţi, „locatarii” au fugit care şi încotro. În acele şcoli, ne spune Liuba Marian, erau nişte fraieri moldoveni care îşi băteau joc de fraţii lor de necaz: îi umileau pe cei mai slabi, violau femeile, furau…

„Era imposibil să trăieşti cu ai tăi şi am plecat de la San Michele. Spre norocul meu, o moldoveancă mi-a vândut un loc de muncă contra a 220 de euro. În schimb, graţie acestui episod, am cunoscut oameni de excepţie. Îngrijeam de o bătrână, Maria, care avea 120 de kg şi o ridicam foarte greu. În consecinţă, mi-au apărut probleme de sănătate, însă seniora Maria era cea mai bună! A fost mama mea de Italia. Preţ de un an, cât am lucrat la ea, am acumulat un arsenal de proverbe italiene. După decesul bătrânei, fiică-sa Mara m-a dus pentru trei zile la Veneţia, în semn de mulţumire”, susţine Liuba Marian.

Despărţirile de Ignazzio şi Pedro

Rămasă din nou fără slujbă, medicul Mariei i-a propus Liubei să îngrijească de un fost contabil, Ignazzio. Ieşit din spital în stare extrem de gravă, bătrânul îşi trăia ultimele zile. Era alimentat artificial şi, în plus, avea crize epileptice atât de puternice, încât îngrijitoarea sa era nevoită să-l lege de pat. Cu toate acestea, între cei doi a apărut o afecţiune. „M-am ataşat de acest om. De aceea, când am văzut că moare, am căzut în faţa icoanelor şi am zis îndurerată: „Doamne, de ce mi-i iei, când mă apropii sufleteşte de durerea lor?”. A murit, l-am spălat, l-am îmbrăcat, iar când au venit cei de la pompe funebre, l-au găsit gata de pus în sicriu”.
După Ignazzo, a urmat Pietro, care suferea de maladia Parkinson. Acesta tremura veşnic, nu-şi putea menţine echilibrul, iar când Liuba îl scotea la balcon, privea senin cerul şi repeta: „Grazie, signora, grazie!”. Peste numai trei luni, s-a despărţit şi de Pietro. Nu, nu a murit, dar soţia suferindului îi făcea scene de gelozie… Întrucât Liuba îl îngrijea ca pe un copil neputincios, nevasta lui Pietro se supăra foc că zăboveşte cu el în baie prea mult timp…

De la Federico la Pepina

Şi din nou drumurile duc la Termini. De data aceasta, Liuba Marian a găsit-o aici pe o fostă elevă de-a sa, care lucra la un notar, Federico. Fata urma să plece la baştină şi notarul a rugat-o să-i găsească în locul său un om de încredere. La Federico, ne spune Liuba, a trăit ca în poveste. „Aici mi-am creat cea mai frumoasă relaţie din Italia, pe care am construit-o cu abnegaţie şi o menţin până astăzi. În casa lor de burghezi înstăriţi era foarte mult de lucru, dar pentru orice treabă, oricât de măruntă, ţi se mulţumeşte. Nimeni nu-ţi ordonă, toţi te roagă. Am câştigat atâta încredere în faţa lor, încât, atunci când aveam nevoie de 13 mii euro ca să i le trimit fiului, soţia lui Federico mi-a dat banii în câteva ore”, îşi aminteşte Liuba Marian. La întoarcerea elevei sale, învăţătoarea noastră a trecut la Pepina, mama unui magistrat, la care a muncit cinci ani.

Bunătatea anarhistei Rosa

Pe Rosa, o bătrână anarhistă din grupul socialiştilor revoluţionari italieni, a întâlnit-o acum patru ani. Liuba stătea la semafor, când Rosa a acostat-o, întinzându-i un ziar. „Du-te, te rog, din ochii mei!”, a rugat-o insistent Liuba. Însă italianca s-a ţinut scai de ea, până când i-a obţinut numărul de telefon. A sunat-o în aceeaşi seară şi astfel s-au împrietenit. Şi uite aşa, Liuba locuieşte de patru ani la Rosa. Nu, nu o îngrijeşte, dimpotrivă, sunt prietene: „Mă sufocă convingerile ideologice ale Rosei, dar mă atrage bunătatea ei. Când Pepina a murit şi magistratul m-a alungat din casă, ea a insistat să împartă casa cu mine”.
Între timp, Liuba a mai îngrijit de două surori, Ada şi Romilda. Totodată, lucra şi la o curăţătorie chimică, şi ca asistentă la spitalul Vaticanului. Iar în ultimii trei ani, fosta dăscăliţă de la Nisporeni a fost şi casieriţă la supermarketul „Pewex” din Roma. În august curent, însă, patronul magazinului a eliberat-o dintr-un motiv stupid. Potrivit legislaţiei, ea avea deja dreptul să semneze un contract de muncă pe termen nedeterminat, proprietarul supermarketului a refuzat să facă acest lucru, încercând să ocolească legislaţia fiscală. Liuba a acţionat magazinul în judecată şi avocatul o asigură că va câştiga procesul.

„Ghenadie vrea să lucreze acasă”

Astăzi, la Roma se află şi cei doi fii ai Liubei Marian. Ca să-i aducă aici, mamă-sa a plătit câte patru mii de dolari unei firme din Chişinău. Primul a venit Ion, chipurile, cu o echipă de sportivi. Ca să fie primit la şcoală, Liuba a fost nevoită să-l încredinţeze legal unor italieni. Fiul s-a încadrat cu succes la şcoală şi a fost supranumit din start „bambino fenomeno”. Ghenadie a venit mai târziu, cu un pretins grup de fii de deputaţi moldoveni. Numeroasele peripeţii şi coşmaruri prin care a trecut această femeie, ca să-şi aducă lângă ea copiii şi să-i integreze în societatea italiană, ar fi tema unui alt articol. Astăzi, Ion face medicină, iar Ghenadie – ştiinţe politice şi administraţie publică.
Această familie visează să revină acasă. Dar numai în cazul în care situaţia în RM se va schimba şi nu se vor întoarce la guvernare comuniştii. „Ghenadie îmi spunea că vrea să înceapă lucrul la baştină în funcţia de simplu consilier, să aducă din Occident o mentalitate diferită de cea colhoznică, gregară, clonată de comunişti. El vrea să-i facă pe moldoveni să aleagă între ceea ce au şi ce ar putea să aibă, dacă ar vrea”, afirmă Liuba Marian.

„Am plecat din sărăcie şi m-am întors la dictatură”

După ce a plecat în Italia,Liuba a revenit acasă în 2004, după o absenţă de cinci ani. Cele văzute în „ Moldova lui Voronin” au înfricoşat-o: „ Într-o seară mă plimbam cu Ghenadie prin Chişinău. Cântam, dansam de bucurie că-l am alături, dar el m-a oprit: „ Mămico, ce-i cu tine? Vrei să te aresteze?” . Am rămas şocată. „ Multe s-au schimbat de când n-ai fost pe aici” , mi-a explicat fiul. În altă seară am auzit împuşcături
şi mi-a îngheţat sângele în vine. Mi-am dat seama că am fugit de sărăcie şi m-am întors la dictatură. Am decis să-l iau cât mai repede şi pe Ghenadie în Italia. Noi lucrăm în străinătate, dar pentru Moldova. Şi investiţiile le facem pentru ţara noastră, însă nimeni nu ne apreciază sacrificiul. Am cumpărat fiului apartament, am plătit operaţia tatălui meu, cea a nepoţelului, am susţinut financiar câteva familii, am făcut şi acte de caritat, iar toţi banii aceştia au ajuns în bugetul RM. Când am venit acasă, chiar la vama aeroportului, am gustat din corupţia noastră. Mă întrebau de ce am încălcat regimul de vize. Îmi suceau paşaportul pe toate feţele, aşteptând un bacşiş. Apoi mi-am dat seama că toate nulităţile şi toţi mancurţii, care manipulează oamenii, au fost promovaţi de comunişti în fotolii moi. Când am pornit televizorul în Moldova, vroiam să vomit” .
Mai târziu, Liuba Marian s-a mai întors în RM pentru cinci luni. A îngrijit de tatăl ei până la moarte. Astăzi, îmi arată o fotografie cu mormântul lui şi-mi spune: „ Aceasta este patria mea” .