– Domnule Dorian Branea, ocupaţi funcţia de director al Institutului Cultural Român din Londra din ianuarie 2010, după ce mai înainte aţi fost vreme de aproape patru ani directorul ICR Varşovia, unde aţi fost chiar director fondator. Şi într-un loc, şi în celălalt v-aţi remarcat prin prestigioase evenimente dedicate culturii române. Există vreo diferenţă între activitatea celor două institute?
– Diferenţele tind să fie minime între institutele culturale ale României, iar asta pentru că modul de selecţie a personalului, disciplina managerială şi procedurile de evaluare a performanţei, probabil printre cele mai stricte din sistemul nostru public, au creat, începând cu 2005, o cultură instituţională omogenă, un ethos al excelenţei pe care îl împărtăşim cu toţii. Şi care, să nu uităm, a făcut în câţiva ani dintr-un institut pesimist, subfinanţat şi marginal chiar şi în sistemul public românesc, unul dintre marii jucători în diplomaţia culturală. Bineînţeles, există stiluri manageriale şi strategii diverse, dar valorile, viziunea şi scopul ultim al ICR, definite şi promovate de Horia-Roman Patapievici şi echipa sa, infuzează programele şi acţiunile fiecărui institut din reţeaua ICR. Diferite sunt, însă, pieţele culturale pe care evoluăm, iar în această privinţă Varşovia şi Londra sunt tot atât de diferite pe cât pot să fie un mare oraş, dinamic şi sofisticat din punct de vedere cultural, şi o capitală globală a culturii care, alături de New York, se află într-o poziţie dominantă în ceea ce priveşte crearea şi distribuţia ideilor şi artefactelor. Diferenţele de aici provin, şi sunt atât de structură, cât şi de scală, de intensitate, de impact. Totuşi, pot spune că Polonia, pe care o admir şi unde m-am simţit excelent, m-a pregătit bine pentru Londra, unde folosesc, cu modificările de rigoare, multe dintre ideile pe care le-am testat în cei patru ani polonezi.
– Care a fost evenimentul de vârf la Varşovia? Dar la Londra?
– De la început, mi-a fost limpede că Polonia înseamnă mult mai mult decât Varşovia, astfel că a devenit foarte important pentru noi să fim prezenţi în toate marile oraşe poloneze. În Marea Britanie, am păstrat acelaşi principiu al distribuţiei teritoriale a evenimentelor noastre, doar că aici aspirăm la o prezenţă regională, urmând ceea ce noi numim „acţiunea celor patru capitale: Londra, Edinburgh, Dublin şi Reykjavik”. Londra, însă, contează cel mai mult, de departe, deci prezenţa noastră se concentrează aici. Nu prea îmi place să ierarhizez proiectele pe care le-am coordonat, poate şi pentru că, alături de colegii mei, investesc în egală măsură imaginaţie, entuziasm, energie în tot ceea ce facem. Totuşi, din perioada poloneză îmi vin în minte mai ales la campaniile de diplomaţie publică: „Cuvintele uitate ale admiraţiei”, postere uriaşe afişate pe autobuze prin intermediul cărora cele mai respectate personalităţi ale Poloniei le reaminteau polonezilor despre prietenia româno-polonă, „Mari polono-români”, dedicată unor personalităţi culturale româneşti de origine polonă, sau „Geografia generozităţii”, referitoare la gestul de mare curaj şi umanitate al României faţă de Polonia după dezastrul din 1939. Cred însă că lucrul cel mai important pe care l-am făcut în Polonia, pe lângă sutele de alte evenimente, este „Anul României în Polonia”, primul program cultural românesc de acest tip realizat vreodată, care a cuprins cinci „Festivaluri ale culturii române”, derulate în cele mai mari oraşe poloneze. Pentru Marea Britanie, timpul bilanţului nu a venit încă, sunt abia la jumătatea mandatului. Totuşi, e limpede că, deocamdată, „Programul românesc la Olimpiada Culturală de la Londra”, cel mai mare proiect cultural românesc realizat vreodată în Londra, e proiectul meu cel mai important aici. Deocamdată, spuneam, pentru că învăţăm cu toţii foarte mult din acest mare şi complicat program, iar pofta vine mâncând.
– Ce înseamnă activitatea ICR astăzi în lume?
– O miraculoasă poveste de succes, pe cât de neaşteptată, pe atât de concretă. O instituţie unică în istoria birocratică şi diplomatică a României, creată printr-un exerciţiu pur de viziune, voinţă şi iubire. Niciodată România nu a avut un instrument de diplomaţie culturală mai eficient, mai prodigios şi mai bine poziţionat. Ce înseamnă ICR? O mare echipă, pasionată până la uitarea de sine, cu abilităţi diverse şi preţioase, un corp profesional care nu mai poate fi distins, sub niciun aspect, de colegii britanici sau germani sau francezi sau italieni. ICR înseamnă mii de artişti şi oameni de cultură români care au putut şi pot să se exprime, prin intermediul programelor şi proiectelor noastre, pe cele mai prestigioase scene culturale ale lumii, şi care înainte nu o puteau face decât prin propriile forţe sau prin intermediul instituţiilor străine, de altfel destul de rar. ICR înseamnă sute de evenimente româneşti în afara graniţelor în fiecare an, zeci de cărţi traduse, zeci de traducători, jurnalişti, manageri culturali străini care ne cunosc mai bine şi au încredere în noi, sute de parteneri dintre cele mai prestigioase instituţii culturale ale lumii. Probabil că, atunci când acest interviu este publicat, undeva în lume are loc măcar un eveniment în care ICR e organizator, iniţiator sau partener – când s-a mai întâmplat asta?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
