– Să începem de la o problemă dureroasă – l-aţi susţinut, la un moment dat, pe Iurie Roşca, lucru pentru care aţi fost blamat. De ce aţi făcut-o?
– Aceasta s-a întâmplat cu doi ani şi jumătate în urmă. A fost, de fapt, o emoţie artistică. Pentru că, întotdeauna, am luat apărarea celor obijduiţi. Parcă numai Iurie Roşca a votat cu comuniştii? Am apărat simbolurile PPCD-ului, care simbolizau inima şi chipul lui Ştefan cel Mare. Vrei să fiu sincer până la capăt? Eu şi acum apăr aceste simboluri, care, din păcate, sunt călcate în picioare de cei care apar la Euro TV în cadrul emisiunii „Chişinău club”. Sunt indignat de faptul că ei scuipă în limba şi istoria noastră.
– Atunci, apărând la Euro TV, aţi citit din „Scrisoarea a III-a” a lui M. Eminescu…
– Eu şi astăzi aş citi-o. Pentru că, prin ea, am spus adevărul despre noi. Dacă n-o citeam, aş fi avut acum mai mulţi prieteni. Dar nu renunţ la principii. Tot ce-a spus Eminescu în acea „Scrisoare” este valabil şi în prezent.
– Acum, cui aţi recita această „Scrisoare”?
– Dar tu, pentru cine ai recita-o?
-…
– De ce te ascunzi după trei puncte? Mie nu mi-e frică de nimeni, ci numai de Dumnezeu.
Teofil Augustinovici – „Cântec de leagăn pentru bunici” de D. Matcovschi
– Deci, spuneţi-mi pentru cine aţi recita acum „Scrisoarea” sus-numită?
– Pentru tot Guvernul. Pentru preşedinţii de ieri şi de astăzi, precum şi pentru cei de mâine. Iarăşi ne întoarcem la Eminescu: „Alte măşti, aceleaşi feţe…”.
– Astăzi, cine se ascunde după asemenea măşti?
– Nu mă provoca, pentru că toţi oamenii se consideră actori. Prin intermediul TV, i-am rugat şi i-am implorat: nu-mi jigniţi profesia! Nu vor să mă asculte, domnule! Au şi ei dreptul lor – sunt guvernanţi!
– Guvernanţi, nu… păpuşari?
– Măi Nicolae, parcă eşti cetăţeanul turmentat al lui Caragiale: eu pentru cine votez?
– Chiar că: pentru cine să votez?
– Nu ştiu. Adică, ştiu – pentru cei care n-au conturi bancare deghizate, ascunse, pentru cei care nu-şi cumpără hectare de pădure, pentru cei care nu-şi prezintă mofturile la TV şi pentru cei care, din când în când, se mai gândesc şi la popor.
– Avem de aceştia?
– Sunt atât de puţini, încât nu ştiu dacă aş umplea un parlament.
– Ce soluţie propuneţi? Să micşorăm numărul de deputaţi în parlament?
– La Teatrul Naţional, de când mă ţin minte, chiar dacă erau peste o sută de actori, munceau dintre ei doar vreo 25.
În rolul lui Cicikov din „Suflete moarte” de N. V. Gogol
– În teatrul politic de la noi, cine credeţi că a spart gheaţa?
– Gheaţa, de fapt, a fost spartă de Alexandru Tănase. El ne-a dat o lecţie de demnitate. Ne-a demonstrat un lucru simplu de tot: ce e alb nu e negru şi ce e negru nu e alb. Acelaşi lucru l-a făcut întotdeauna tatăl său, Constantin Tănase, la TIMPUL. Ia spune-mi, te rog, cine a mai pus degetul pe rană ca dânsul din toată breasla voastră gazetărească? Eu nu vorbesc de culori politice – vorbesc de suflet, spirit şi inteligenţă. Omar Khayyam spunea în versurile sale: „M-am adresat infinitului şi am întrebat: / Ce e răul şi ce e binele? / O voce, însă, mi-a spus: / Toate acestea le găseşti în tine!”.
– Ce e bine şi ce e rău azi, bunăoară, în teatru?
– Păi, te întreabă şi socoate!
– Ion Druţă spunea, acum trei decenii, că Vitalie Rusu este o explozie a teatrului moldovenesc…
– Dacă astăzi m-aş întâlni cu Andrei Băleanu,Veniamin Apostol, Valeriu Cupcea, Ilie Todorov, Dumnezeu să-i ierte, crede-mă că acea întâlnire ar fi ca o explozie nucleară. Reminiscenţele exploziilor lor spirituale se mai resimt şi astăzi în Teatrul Naţional, indiferent de culorile politice pe care le avem.
– De ce vă ascundeţi vârsta?
– Pentru că anii nu mă interesează. Mă interesează ce am făcut şi ce mai am de făcut.
– „Cetăţeanul turmentat” v-ar fi întrebat: ce mai aveţi de făcut?
– Vreau să nu-i dezamăgesc pe oameni… Dragostea pe care o port în mine faţă de oameni e atât de puternică, încât, uneori, mă simt ca un idiot. Această dragoste e atât de enormă, încât aş fi fericit, atunci când sunt lovit pe obrazul drept, să am puterea să spun: „Loviţi-mă şi pe cel stâng!”.
– Unde aţi fost ultima dată în turneu?
– Anul trecut, am fost în Italia. Timp de o lună şi jumătate, am învăţat rolul în limba italiană. Acolo, am prezentat spectacolul „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare, montat de regizorul italian Andreea Batisatini. Am fost primiţi cu brio de către spectatorii italieni. Atunci, mi-am dat seama că are rost să munceşti nu numai pentru aplauze. Restul… e tăcere, vorba prietenului nostru, Shakespeare.
– Vă doresc o tăcere… de platină şi o replică de aur…
– Mulţumesc, Nicolae, că ai grijă ca eu să rămân… filosof.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
