Un manifest simptomatic pentru starea de spirit a românului basarabean ale cărui încercări de conviețuire cu cei aduși de valul istoriei pe aceste pământuri au eșuat în ciuda eforturilor pe care nația titulară le-a făcut, uneori de bună voie, de cele mai multe ori de nevoie.
M-am născut și am trăit cea mai mare parte a vieții mele într-un oraș din cealaltă extremitate a spațiului românesc, în Oradea. Orașul, situat la 9 kilometri de granița cu Ungaria, împlinește în acest an 900 de ani de atestare documentară și este o bijuterie de arhitectură, cultură și civilizație a Transilvaniei și a României. Pentru cei care nu știu, prin Cetatea Oradiei, în sec. al XV-lea a trecut primul meridian 0 al lumii, locul de unde începea măsurarea latitudinii Pământului. Tot aici au fost întocmite vestitele hărți ale astrelor care i-au călăuzit pe marii exploratori ai Evului Mediu în călătoriile lor. Un oraș cu istorie și cultură fabuloase.
Cu toate acestea, înainte de nenumăratele comori ale istoriei milenare moștenite de la înaintași, primul lucru cu care se mândresc oamenii locului atunci când sunt întrebați de ce își iubesc pământul natal este altul. Nu cetatea stelară medievală a orașului, nu palatele care împânzesc centrul istoric, nu miracolul vindecător al apelor termale care aduc sute de mii de turiști aici, la Băile Felix. Nimic din toate acestea, nimic material. Ei se mândresc cu mozaicul cultural născut din amestecul de etnii al orașului, cu spiritul multicultural, cosmopolit și tolerant al urbei. Criterii care îl fac un adevărat model european de conviețuire. Coincidență sau nu, structura etnică a Oradiei este aproape identică aceleia din Chișinău, cu circa 30% de minorități naționale (preponderent unguri, aproximativ 25%). Cum se face că, la 700 de kilometri distanță de capitala R. Moldova, două etnii cu o istorie comună zbuciumată – nu de 200, ci de peste 1000 de ani – reușesc nu doar să se împace, dar și să își împletească eforturile pentru dezvoltarea și îmbogățirea orașului lor?
Explicația e pe cât de simplă, pe atât de genială: Respectul reciproc! Cu toată lipsa de subiectivism de care pot da dovadă, în cei trei ani de când sunt în Chișinău, pot spune că acest ingredient lipsește cu desăvârșire, dar nu populației majoritare. Și atunci, întreb și eu, ca un ardelean molcom și tolerant, obișnuit să trăiască în pace cu vecinul lui de altă etnie și ajuns pe malurile Bâcului: De unde ai, rusule, atâta agresivitate și ură, nu numai față de cel pe ale cărui pământuri te-ai așezat, dar și față de tine însuți? De unde atâta prostie încât să nu îți dai seama că, trăgându-l în jos, te scufunzi și tu alături de el în mocirla noncivilizației? De unde atâta dispreț față de locurile în care, mai devreme sau mai târziu, îți vei crește copiii și nepoții cărora le vei semăna aceeași ură față de ele, făcându-i să se simtă permanent străini? Nu trebuie să îmi răspunzi mie, eu știu de unde, dar ar trebui să îți răspunzi ție.
