Unii dintre aceştia, însă, se manifestă ca nişte adoratori ai respectivelor politici, fără ocolişuri. Ei reacţionează într-atât de forţat şi pripit, încât orice discuţie despre presupusa independenţă a unor partide presupus naţionale devine hilară.
Recent, comunistul cu acte în regulă Mark Tkaciuk, alături de comunistul cu acte de socialist Igor Dodon, şi-au unit eforturile argumentative, fără a da naştere, însă, vreunui argument. Aceştia au acuzat la unison că protestele populare din Ucraina sunt provocate de Uniunea Europeană. Pe scurt, asta ar însemna că Federaţia Rusă n-are nicio vină, că există un parteneriat minunat între Ucraina şi Rusia, care încearcă să fie deturnat de către UE în favoarea UE.
Acum, să ne lămurim ce e aceea Ucraina. Este Ucraina suma cetăţenilor din care se constituie aceasta, sau este Ucraina suma politicienilor de azi pe care o conduc? Răspunsul mi se pare evident, acelaşi pe care l-ar găsi şi orice alt individ care apreciază o anumită situaţie a contextului geopolitic în baza unor valori democratice, la care aderă. Ceilalţi, care nu au învăţat, sau care nici n-au vrut să ştie ce e aceea democraţia, vor vedea fenomenele din Ucraina cu alţi ochi – unii de om sovietic. Ochii de om sovietic văd doar ceea ce generează schimbare, doar ceea ce-i ameninţă. Pentru că, comuniştii se tem, prin definiţie, de schimbare. Departe e revoluţia de ei. Poate doar cea socialistă. Din contra, tocmai ei sunt cei care preferă încremenirea în lipsa de proiect. Fie că vorbim despre comuniştii ucraineni, sau de comuniştii noştri, autohtoni, ei nu pot fi consideraţi ca aparţinând naţiunii titulare. Motivul este simplu: toţi aceştia acţionează într-o logică definită de uniunea sovietică din propria lor gândire.
Nici n-ar trebui să ne mire, deci, că ceea ce crede un om cu bun-simţ atunci când vede 10 ofiţeri ai forţelor speciale ucigând un om neînarmat, ar putea să creadă şi comuniştii. Ucid un om pe care noi îl numim cetăţean şi existenţa căruia are sens doar într-o democraţie. Comuniştii nu funcţionează într-o democraţie, prin urmare, ei nu rezonează cu nevoia vitală de libertate a cetăţeanului. Un comunist poate funcţiona şi fără libertate. Iar dacă e şi moldovean, un comunist mai trebuie să fie şi şef, pentru a se simţi cu adevărat împlinit. Un comunist funcţionează doar pe verticală. Drept că fără „verticalitate”.
Comuniştii noştri operează cu termenii preferaţi de oficialii ruşi, care coincid cu termenii dictatorilor. Dictatorii, la rândul lor, se baricadează în faţa propriilor cetăţeni, pe care el îi numeşte generic, „terorişti”. Un cetăţean care nu te vrea este un terorist. Simplu.
Mesajele comuniştilor noştri sunt îndreptate către cetăţenii noştri, care trebuie să se protejeze de marele monstru albastru numit în mod convenţional Uniunea Europeană. Oamenii reticenţi schimbării văd peste tot ameninţări, conspiraţii şi terorişti. Cetăţenii, însă, văd în schimbare satisfacerea nevoii de dezvoltare, de progres. Mai ales când vorbim despre statele ex-sovietice, în care încă mai există o mână de oameni suficient de ieftini încât să poată fi cumpăraţi de politicienii-oligarhi ruşi.
În altă ordine de idei, liderii Coaliţiei Pro-Europene au condamnat, în sfârşit, violenţele împotriva poporului ucrainean. După care, au lansat o campanie de informare privind integrarea europeană. Iar prin aceste iniţiative, lucrurile capătă mai mult sens. În fond, totul se rezumă la un singur lucru, pentru Republica Moldova: cine va decide, când va veni vremea: cetăţenii sau comuniştii?
